Romanian Times | Noiembrie 2020

ROMANIANTIMES Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în mediile științifice din întreaga lume, cu privire la considerarea omului ca scop al său însuși și implantării umanității spiritul de dreptate și libertate. Unul dintre cei mai importanți filozofi din istorie a fost Hegel, considerat și reprezentantul marcant al curentului idealist german. A avut preocupări multiple în sfera filozofiei, interesat fiind de politică, logică, spirit și religie, influențat și de perioada istorică în care a trăit, marcată de Revoluția franceză, ascensiunea lui Napoleon și evoluția capitalismului. Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770- 1831) s-a născut la Stuttgart, într-o familie protestantă. Tatăl său a fost înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Wurtemberg, iar mama sa provenea dintr-o familie cultivată de juriști, ea fiind cea care a avut o mare contribuție la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. A studiat în gimnaziul din orașul natal, unde a fost un școlar model. Formarea sa la Stuttgart a stat subprincipiile iluminismului și s-abazat pe texteleclasicealeAntichității. Hegel a avut o preferință pentru limba și cultura greacă, a făcut anumite traduceri și note de lectură din diferite domenii. Sora sa a mărturisit că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel său i-a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său i-a dat primele lecții de geometrie și astronomie.Tragediile grecești erau lectura sa favorită. Îl mai interesau, pe atunci, și fizica, și botanica. În 1788 a redactat un articol cu privire la avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. La acea vârstă de 18 ani s-a dăruit teologiei și a intrat la seminarul din Tubingen, pentru a-și realiza studiile universitare. Acolo i-a cunoscut pe Friedrich Holderlin și pe FriedrichWilhelmSchelling, cu care a legat o strânsă prietenie, „plantând împreună Copacul Libertății”. Mai târziu a arătat mai mult interes față de filozofie și istorie decât față de teologie. A fost fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și a urmărit cu entuziasm evenimenteleRevoluției franceze. În1790a obținut titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor,undeopunedualismuluikantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. La Berna și Frankfurt trăiește dând lecții, ca profesor particular în diverse familii. În 1801 este docent la Jena. Trece aici drept discipol al lui Schelling, deși era mai în vârstă decât acesta. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului” . Între 1808 și 1816 este director de liceu la Nüremberg, și publică lucrarea „Științalogicii”. EstechematlaHeidelberg, apoi la Berlin. Scrie „Enciclopedia științelor filozofice” , în care principiile din Logică își găsesc dezvoltare într-o filozofie a naturii și într-o filozofie a spiritului.Astfel Hegelianismul devine, în Germania, marea filozofie a epocii. Teoria sa, a statului, devine filozofa politică oficială a Prusiei. De la catedra din Berlin este declarat drept filozoful oficial al Germaniei, în plină glorie și activitate.Moare în 1831, laBerlin, victimă a unei epidemii de holeră. Sunt citate ca lucrări principale: „ Fenomenologiaspiritului”(1807);„Știința logicei” (1812-1816); „Enciclopedia științelor filozofice” (1817-1830); „Bazele filozofiei dreptului” (1819);„Prelegeri asupra esteticii (1817-1829); „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831). Hegel a fost preocupat de problematica omului și a societății. A observat specificul problemelor spirituale ale elenismului, ale conștiinței religioase și ale dezumanizării omului în societatea sa; a vorbit despre sentimentul sfâșierii lumii reale pricinuit de dedublarea omului în două lumi: internă și externă. „Omul modern , spunea Hegel, se află în două lumi care se contrazic, intervenind ciocnirea între ideal și real, între necesitate și libertate; istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși; fiecare epocă are unspirit al ei, existăunspirit al epocii.Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filosofie, se schimbă”. Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. Fraza „Ceea ce este rațional este și real și ceea ce este real este rațional” din introducerea la Filozofia dreptului, conține sintetic, ideea centrală a sistemului lui Hegel. El a continuat, ca și Fichte și Schelling, să tragă consecințele metafizice ale marii teze idealiste kantiene. Totuși, acuza constant celelalte sisteme, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, pe când gândirea lui dialectică este – procesul mobil de gândire care poate mijloci înțelegerea adâncă a structurii obiectului ei, trecând prin teză, antiteză, sinteză. De exemplu, de laFiință se trece la existență (ceva ce este real) prin procesul dialectic: Ființă – Neant – devenire. Neantul pur – Nimicul – este tot atât de nedeterminat ca și ființa pură. Hegel concluzionează: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Dar, pe de altă parte, ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât „Cine visează să înfăptuiască ceva măreț, trebuie mai întâi să-și verifice forțele și limitele. Cine vrea totul dintr-o dată, nu dorește în realitate nimic și nu va realiza nimic.” – Hegel ființa în neant și neant în ființă. „Adevărul lor este astfel aceeași mișcare a dispariției nemijlocite a unuia în celălalt = devenirea. Dar, devenirea este existență (unitate a ființei cu neantul)”. Procesul dialectic ne apropie în acest fel de realitatea însăși a lucrurilor. Fenomenologia și logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădește toată filozofia hegeliană. Hegel consideră fenomenologia ca fiind „știința experienței conștiinței”. „Fenomenologia spiritului” începe prin descrierea evoluției progresive și dialectice a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care „noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunii”. Unmoment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, saufalspentrucel careunifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective. Fenomenologia sa este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea, conștiința având trei nivele: Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior; Percepția sau confirmarea sensibilității; Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte. Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția „eului” ca persoană. Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperi legile. VAURMA Vavila Popovici – Carolina de Nord