Romanian Times | Noiembrie 2020

ROMANIANTIMES Cultură 9 Un pas în afară spre alt înăuntru de Andrei PLEȘU Acum ceva vreme am decis – și am anunțat în presă – că mă voi retrage din viața publică. În general, cu excepția, asumată, a articolelor mele din Dilema veche, m-am ținut de cuvînt. Am refuzat propuneri de interviu, participări la dezbateri televizate, intervenții gazetărești prompte în chestiuni de „actualitate”. Cînd s-a mai întîmplat să-mi scape piciorul și să mă pronunț pe asemenea teme, am fost amendat ironic de tot soiul de „amici”, pentru care sînt, de mult timp, o prezență iritantă, impură și un bun prilej de caricatură: „Păi, ce faci?! N-ai zis că te retragi? Sau nu te lasă Soros? Sau încă mai speri vreo sinecură de la unii sau de la alții?”. Uneori, sînt aproape flatat să văd că pentru unii sînt o preocupare constantă, stimulatoare, o temă recurentă a creativității lor, a vervei lor polemice… Așa stînd lucrurile, am luat hotărîrea să dau „retragerii” mele un plus de radicalitate. Nu să mă transform într-o absență totală și definitivă (n-am spus, de altfel, niciodată că voi amuți cu totul, ci doar că nu voi mai frecventa viața publică, în postura unui comentator constant, participativ, angajat, ceea ce nu înseamnă că mă declar mort). „Radicalitatea” pe care vreau să o experimentez e de alt tip. Cu o vorbă a lui G. Călinescu, îmi voi lua libertatea să devin, o dată pe săptămînă, „singur și inactual”. Nu vreau să-mi sfîrșesc zilele bombănind împrejurări și personaje cu care n-am nimic în comun, în afara faptului că o tragi- comică brambureală politică autohtonă i-a făcut vedete ale scenei administrative și mediatice, șefi învrăjbiți și învrăjbitori ai nației. Nu mai vreau să mă las confiscat de „Breaking News”, de scremete electorale, de incompetențe volubile, de agramatisme, hoție, șmecherie, fasoane „patriotice” și stilistică de periferie. Nu mai pot digera nici „prelucrarea” realității în presa curentă. Cu ziareșiteleviziunipartizane,acăror„poziție” e inflexibilă, așa încît știi dinainte ce vor spune, cu ștergerea galopantă a diferenței dintre gazetăria decentă și cea de tabloid, cu „profesioniști” inconsistenți, dar gălăgioși, manevrînd devastator limba română și cochetînd cu „gloria” prin grosolănii vesele, bîrfă, prost gust și proastă creștere. Nu vreau să zic că toți și toate sînt așa. Nu disprețuiesc nici jurnalismul în genere, nici inventarul cotidian al „actualității”. Dar nu sînt de meserie ziarist și nici abonat „civic” la considerațiuni mobilizatoare despre vînzoleala din jur. Știu replica: „Aha! Vrei în turnul de fildeș, vrei să te «autointitulezi» elită, boier al minții etc.“. Nu. Vreau doar să privesc și dincolo de gard, să propun, atît cît mai sînt în stare, și alt tip de „actualități”, aproape uitate adesea, deși, în temporara lor „paloare”, sînt mai spectaculoase și mai durabile. „Destinul” m-a ajutat să dau deciziei mele și o neașteptată substanță. Fac efortul de a-mi reorganiza arhiva personală, din politețe pentru urmași. Nu vreau să las în urmă maldăre întregi de manuscrise cvasi- indescifrabile, note de jurnal, însemnări memorialistice, unele bune de aruncat, dar altele încă utilizabile poate, din perspectivă documentară, autobiografică sau strict culturală.Înaceastăîncercare,amdescoperit nenumărate pagini, uitate pînă și de mine, rezultat al activității mele publicistice din anii trecuți. Inevitabil, multe dintre aceste pagini sînt legate de formația mea primă, aceea de istoric și critic de artă. În anii ʼ70, am avut ocazia să fac mai multe emisiuni de „popularizare” a plasticii românești și universale, fie la radio, fie la televiziune (Teleenciclopedia), fie în gazetele vremii. Adesea, e vorba de manuscrise pe care le descifrez eu însumi cu oarecare dificultate. Nu-mi pot da seama în ce măsură tipul acesta de texte mai poate stîrni interesul cititorilor de acum. Dar, cu îngăduința lor, aș face un test. Trăim masiv, astăzi, într-o eră a vizualității: ecranul computerului, al smartphone-ului, dialogul (și educația) online, comprimarea expresiei scrise prin recursul la imagine (selfie-uri, emoticoane ș.a.m.d.) au devenit fenomene suverane. În acest context, ar fi, poate, util să regăsim, să recuperăm uriașul tezaur al culturii vizuale pe care ni-l oferă tradițiile și muzeele lumii. Îmi fac iluzia că unele pagini scrise de mine acum peste patruzeci de ani – sau mai tîrziu – pot sluji ca punct de plecare pentru o asemenea tentativă. Una peste alta, în lunile următoare voi publica la această rubrică texte despre artele plastice. Ce altceva ar merita să „analizez”? Cum mari pesediști părăsesc partidul de îndată ce sînt scoși de pe listele parlamentare (ceea ce dovedește că erau „devotați” sinceri, dar numai contra cost)? Cum liberalii fac curățenie pe listele lor, evacuînd-o pe Adriana Săftoiu în beneficiul unor figuri incomparabil mai „utile”? Cum primarii aleși nu-și pot prelua mandatul pentru că Justiția e „obiectiv” atentă la mormăielile cîtorva „protestatari” anonimi? Nu mai am chef și nu mai cred în rostul unor astfel de comentarii. Voi vedea, pînă spre sfîrșitul anului, dacă cititorii vor fi de acord cu această schimbare de program. Dacă nu vor prefera să afle ceva despre Leonardo și Matisse, despre Brâncuși sau Giorgione, mai curînd decît să savureze „noutăți” despre meciurile din politichia dîmbovițeană, despre decese, prognoze catastrofale, divorțuri și delapidări. Pentru a lărgi „oferta”, voi pune pe tarabă – cu titlu de introducere în istoria artei – note despre „capodopere în dialog”, despre marile muzee ale lumii, despre artiști și opere de artă de pretutindeni. Și vom vedea, în perioada imediat următoare, dacă mai există public pentru asemenea divagații… Eu, unul, sper că da. Începem de săptămîna viitoare. Admit că ne vom confrunta și cu o problemă tehnică. A scrie despre imagini fără să le pui alături de textul tău implică riscul unui discurs fără obiect. Dar un săptămînal nu- și poate permite să reproducă, în paginile sale, multe ilustrații anexe. Am primit asigurarea că problema va fi mai ușor de rezolvat pe varianta online a Dilemei vechi. Cititorii au însă la îndemînă, pentru a rezolva lucrurile, noile tehnologii ale Internetului. Toate imaginile și toți artiștii la care vom face referință se pot găsi rapid, fără complicații, prin simpla utilizare a unor site-uri ajutătoare. Google, de pildă. Vom descoperi, astfel, că Internetul poate avea și alte beneficii decît vagabondajul fără țintă prin jungla informatică a veacului… 04.11.2020 /dilemaveche.ro structură literară, cât şi vocaţia etică, dar şi profunzimea umană: aceasta din urmă se instituie ca un adevărat cordon ombilical spiritual, intelectual şi psihologic prin care mama, rămasă captivă în Gulagul românesc după bolşevizarea României, nutreşte speranţa de a-şi ţine în viaţă copilul. Ova face prin forţa de a iubi a cuvintelor, aidoma unui kabalist şi folosind tehnica atotinauguratoare dată de magia acelor cuvinte însufleţitoare ce întemeiază universul, dar şi omul. Aşa îşi va salva copilul surprins în exil, departe de ţară. Astfel va lupta Ecaterina Bălăcioiu cu nemilosul Război Rece, alegând ca bătălia decisivă să fie dată pe un front interior al proiecţiilor despre libertate; în realitate, este vorba despre un front preconceptual şi conceptual, în care starea de captivitate nu există, de fapt, deci nici absenţa libertăţii, şi unde esenţa omului e inatacabilă. Singurele valori care există, însă, pe un astfel de front, sunt doar curajul şi demnitatea fiinţei umane, împinse până la limită. Rădăcinile româneşti ale acestei mame aristocrate sunt pline de poveste şi de istorie. Conacul boieresc de la Cruşeţ – de care sunt legate copilăria mamei şi vacanţele Monicăi Lovinescu – e plasat între Craiova şi comuna aparţinătoare, Mierea Birnicii 14 , aidoma unui topos fantastic inaugural. Fotografia Ecaterinei Bălăcioiu, alintată Titi în familie, promite încă de la vârsta de 18 ani o frumuseţe de epocă 15 : „ un chip rotund, gingaş, frumuseţea puternic marcată a anilor treizeci, un surâs vag, distant şi o privire care evită obiectivul aparatului, lăsându-ne să citim în ea o uşoară adiere de orgoliu şi, sub aparenţele gingăşiei şi fragilităţii, o neclintită voinţă şi siguranţă de sine ”. Doina Jela (care este şi una din cele mai fine cunoscătoare ale mamei şi ale fiicei, precum şi ale detaliilor biografice mai subtile privind relaţia dintre cele două), constată că unii o vor numi „ tenacitate oltenească ” 16 , fiind induşi în eroare de un limbaj al mimicii foarte sofisticat, dar şi de clişee pline de prejudecăţi. În fond, mama Monicăi Lovinescu făcuse dovada unei determinări morale fără egal, devenind, în faza cea mai dură a regimului comunist, omul guvernat de atitudinea netrucată a unui martir autentic. Toate aceste însuşiri sunt construite din suma unor sensibilităţi cognitiv-moral-afective speciale, care creează linii de forţă ale personalităţilor ce sfideazămomentele de răscruce, prin conversia şi transferul aspiraţiilor modelate de spiritualitatea autentică, de educaţia aristocrată, de iubirea modelelor clasice şi de conştiinţa elitei. Dincolo de această schiţă psihologică, există şi alţi câţiva vectori morali ce definesc caracterul Ecaterinei Bălăcioiu şi care 14 Jela, Doina , Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat , Editura Huma- nitas, Bucureşti, 1998, p. 12. 15 Ibid . 16 Ibid . sunt fixaţi în memorie, „ difuz ”, de Monica Lovinescu 17 : „ nu ştiu dacă mama era veselă. Dar cu ea viaţa lua o altă culoare, devenea o aventură mereu reînnoită. Cele mai mici detalii povestite de ea se transformau în evenimente. Totul lua proporţii extraordinare. O plimbare, o simplă întâlnire cu cineva devenea capitol de roman. Prin ea, mereu mi se întâmpla ceva: m-a învăţat să nu ştiu ce a aia plictiseala. M-a crescut în acelaşi timp cu multă rigoare. Avea o armă decisivă: încrederea în mine. Trebuia, pentru a o merita, să răspund la un cod al onoarei destul de sever, dar care completa tabloul: viaţa alături de ea era o sărbătoare ”. Despre linia boierească maternă, unul din biografii Lovineştilor, Eugen Dimitriu 18 , află detalii din scrisoarea trimisă la 18 martie 1969 de preotul Emanoil Hurezeanu, din satul Cruşeţ, judeţul Gorj, către cărturarul Constantin N. Rădulescu din Bucureşti, cu care Dimitriu corespondează şi pe care îl vizitează acasă într-o perioadă grea, când fiecare pas le era urmărit . Astfel, iese la lumină faptul că a u existat doi fraţi moşieri, Iorgu şi Gheorghiţă Bălăcioiu, cu conac modest la Cruşeţ şi case la fel de modeste la Craiova. Din relatarea epistolară mai reiese că fraţii erau apreciaţi de localnici ca buni la suflet (boierul Gheorghe Bălăcioiu, viitorul tată al Eccaterinei, a avut chiar extravaganta idee de a-şi împărţi pământurile ţăranilor 19 , de aici trăgându-i-se porecla de „ boierul roşu ”); pe de altă parte, mulţi săteni le erau fini, fapt care a făcut ca ţăranii răsculaţi la 1907 să nu-i gonească şi să nu le dea foc moşiilor. Ba, se cunosc chiar relatări despre zidul făcut în jurul moşiei de la Cruşeţ de ţăranii lui Gheorghe Bălăcioiu, care şi-au apărat astfel, recunoscători, boierul de furia răsculaţilor veniţi la 1907 din satele dimprejur. Alte dezvăluiri despre Cruşeţ vor apărea pe filiere literare, iar de aici se vor isca unele confruntări între mai multe relatări ce privesc aceleaşi fapte, toate iscodind după un adevăr ce se pierde în istoria tumultuoasă românească. Angela FURTUNĂ Nov. 2020 17 Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat , Editura Huma- nitas, Bucureşti, 1998, p. 304 18 Dimitriu, Eugen, Lumini fălticenene , Cartea a II-a, Vol. 3, Editura Muşatinii, Suceava, 2010, p. 467. 19 Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat , Editura Huma- nitas, Bucureşti, 1998, p. 12. Monica Lovinescu: copilul-minune al literaturii (continuare din pagina 7)