Romanian Times | Decembrie 2020

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Cum a reușit stalinismul în Europa de Est. Câteva explicații Pentru a înțelege succesul experimentului stalinist în Europa de Est, trebuie să ne amintim de rolul prevalent al intervenției și intimidării sovietice directe. De asemenea,săneaducemamintedeformațiunilestaliniste locale, care urmăreau modelul stalinist de distrugere sistematică a instituțiilor noncomuniste, dezintegrarea societății civile și ocuparea monopolistă a spațiului public prin ritualuri și instituții controlate de stat (ligile tineretului comunist, sindicate aservite, consilii ale păcii și alte organizații de masă subordonate). Scopul general era acela de a construi un consens pasiv și temător, bazat pe un angajament total de partea unui program politic dorit de elita conducătoare. Adevăratul conținut al regimului politic este descris drept sistemul „cultului personalității”.Acolo unde o singură persoană simbolizează rațiunea colectivă, infailibilă, acolo unde diferența ca atare este considerată subversivă, acolo unde nu există loc de atitudini opozante și unde corpul social este amenințat cu extincția, însăși noțiunea de cultură civică este condamnată. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui semizeu comunist, a dus la o energică adorație de tip religios și la o permanentă umilire masochistă a subordonaților. Agentul de influență al acestei subjugări morale și politice a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca dragoste nețărmurită pentru URSS. În cuvintele unui editorial publicat de cotidianul cehoslovac Rude Pravo pe data de 25 mai 1952, „drumul către mocirla trădării începe într-adevăr pe planul înclinat al rezervelor și dubiilor față de corectitudinea politicii Uniunii Sovietice”. Teroarea a fost justificată din punct de vedere teoretic ca sine qua non al supraviețuirii sistemului. Doctrina stalinistă a susținut că opoziția grupurilor sociale înfrânte este direct proporționalăcudezvoltareaconstrucției socialiste. Prinurmare, cuatâtmai criticădevenea nevoia unui răspuns ferm și intransigent la scenariile clocite de „dușmanii poporului”. Teroarea a fost sanctificată și glorificată ca antidot necesar al păstrării câștigurilor socialiste. Parola epocii respective în Europa de Est a fost logica stalinistă a Marii Terori în Uniunea moldova.europalibera.org / 11.12.2020 AUR: Pe culmile intoleranţei Profesorul Vladimir Tismăneanu despre rădăcinile și afiliațiile doctrinare ale noului partid AUR din România. Mesianismul politic este un fenomen care apare si se coagulează in situații de debusolare valorică. Este oracular, apodictic, se pretinde omniscient grație credinței si omnipotent grație harului providential. În secolul XIX, a fost legat de romantismul revoluțiilor naționale si de ascensiunea doctrinelor socialiste. În secolul XX, a îmbrăcat uniformele ideologiilor milenariste. În numele unui scop nebulos, a subminat valorile burgheze si distincțiilemorale esentiale. Promite revenirea la o feerică Vârstă de Aur. Glorifică entități imaginare și simboluri vagi: Partid, Clasă, Rasă, Națiune, Trib, Comunitate populară, Blut und Boden, seceră și ciocan... Să numeşti o întreaga colectivitate etnică „plagă socială” este opusul valorilor pe care se intemeiază Uniunea Europeană. Este orice, dar nu umanism. Mă refer la afirmațiile d-lui Sorin Lavric, președintele Senatului partidului AUR, senator în Parlamentul României. Cine vorbește astfel despre romi probează o socantă disonanţă in raport cu democraţia liberală. Mai precis, o aversiune, un dispreţ, chiar o fobie. Rasism, homofobie, misoginism, toate in numele apărării Patriei Eterne, pe un fond accentuat suveranist. Vor fi unii care mă vor contrazice. Poate că au ei dreptate. Dar eu cred sincer că un om care și-a dedicat viața exegezei operei lui Constantin Noica ar fi trebuit să se întrebe ce-ar fi zis autorul „Poveștirilor despre om” despre stupefiantul său pariu politic. Constantin Noica putea fi naiv, dar nu juca dublu. Se despărțise definitiv de rătăcirea legionară. Asemeni prietenului de tinerețe și de senectute Emil Cioran. Acesta trăia în libertate, se împăcase cu democrația liberală. Noica trăia in România, arestat, închis, urmărit zi și noapte de Securitate, turnat, filat, permanent supravegheat. Pentru Noica, marea chestiune era demnitatea Europei. Sorin Lavric a făcut acum câțiva ani un interviu cu gânditorul olandez Rob Riemen, a apărut în „România Literară”. Era vorba acolo despre demonii si îngerii Europei. Revenind la prima frază a acestui text: Eu chiar cred că Noica ar fi fost dezamăgit. Uimit. S-ar fi simțit, fără niciun motiv real, vinovat. Pentru a înțelege fenomenul AUR cred că este util să luminăm unele conexiuni ideatice și psihologice. Bibliografia mișcărilor milenariste este imensă, mă voi limita la un autor. Cărțile lui Norman Cohn (1915-2017) au influențat generații de istorici, politologi și filosofi interesați de fenomenologia găndirii apocaliptice medievale și de originile oculte ale radicalismului revoluționar specific totalitarismelor veacului XX. Alături de Raymond Aron, Hannah Arendt și Jacob Talmon, Norman Cohn a demonstrat în studiile sale, de o imensă erudiție și o admirabilă limpezime ideatică, modul în care convingeri și așteptări salvaționist mesianice se pot transfigura, prin secularizare și ideologizare, în religii politice menite să justifice revoluțiile totalitare de tip comunist și fascist. Cohn a explorat mișcările profetic- religioase medievale și a insistat asupra filiațiunilor adeseori imperceptibile dintre acestea și mitologiile revoluționare moderne. În 1995, revista „Times Literary Supplement” numea cartea lui Cohn „În căutarea mileniului: Mesianismul revoluționar in Europa medievală și a Reformei și impactul său asupra mișcărilor totalitare moderne” (prima ediție, 1957) drept una dintre o sută de lucrări de non- ficțiune care au influențat în cel mai înalt grad modul cum se autopercep europenii de după cel de-al Doilea Război Mondial (alte cărți selectate erau scrise de Sartre, Camus si Foucault). Cohn și-a rezumat opera spunând că totul se centrează pe analiza și explicarea unui singur fenomen: „Dorința de a purifica lumea prin anihilarea unei categorii de ființe umane imaginate ca agenți ai corupției și incarnări ale raului”. Într-adevăr, așa cum s-a întâmplat în cazul bolșevismului și nazismului, mișcări pe care Cohn le-a așezat în descendența fanatismelor radicale ale Evului Mediu, „se întâmpla uneori ca lumea subterană să devină o putere politică si să schimbe lumea”. În cartea mea, „Fantasmele salvarii” (trad. rom. deMagda Teodorescu, Polirom, 1999), am abordat fenomenele de angoasă colectivă din lumea postcomunistă prin prisma unora dintre conceptele cheie propuse de Norman Cohn. Argumentul său, cu implicații de mare semnificație în lumea de azi, când vedem renăscând fenomene de confuzie axiologică și revoltă anarhică similare cu cele examinate de istoricul britanic, rămâne cât se poate de convingător: „În situații de dezorientare și anxietate de masă, credințele tradiționale despre o viitoare vârstă de aur ori o împărăție mesianică ajung să servească drept vehicule pentru aspirații și animozități sociale”. Profetismul revoluționar, așa cum l-a ilustrat un Thomas Müntzer (favoritul lui Engels, „teologul revoluției”), împarte lumea în îngeri și demoni, și promite salvarea în termeni imanenți. Pentru Cohn, unii dintre profeții ereziilor medievale, posedați ai propriilor viziuni menite să mântuiască umanitatea, să o scape de orice agent presupus dizolvant, l-au prefigurat pe Hitler, alții pe Lenin, pe Trotki și pe Stalin. Istoricul britanic a fost printre primii gânditori care au susținut existența unor legături intime, la nivelul gramaticii ideatice de adâncime, între comunism și nazism. Una dintre sursele acestei afinități inavuabile a fost tocmai faptul că ambele formule ideologice nihilist anticapitaliste își afla izvoarele în milenarismul apocaliptic al Evului Mediu. Sovietică: „Când cineva taie lemne, mai sar și așchii”. La acel moment, denunțarea lui Tito ca spion infiltrat, aflat pe ștatele de plată ale agențiilor de informații occidentale, a servit ca argument pentru redefinirea principalelor priorități ale democrațiilor populare. Partidele comuniste și-au anunțat înhămarea totală la „construcția socialismului”. „Democrația populară” a fost descrisă ca o nouă formă de dictatură a proletariatului. Necontenit, doctrinari de frunte ai Cominformului au accentuat „rolul conducător al partidului de avangardă”. Supremația partidului nu putea fi pusă la îndoială, iar tiparul dictatorial sovietic era reprodus fără nicio ezitare sau preocupare pentru caracteristicile naționale. Pentruamențineuncontrolstrictasupratuturormecanismelorcaregaranteazăreproducerea socială și prezervă matricea dominației într-un asemenea sistem, partidul a trebuit să joace rolul central. Ideologiadeveniseprincipalul argument privinddescotorosireadeelementele răzvrătite, reale sau imaginare, din sânul sau din afara partidului. Poliția politică, ea însăși calată pe modelul sovietic și controlată de consilieri sovietici, a avut grijă să împlinească dezideratul ideologic. Conținutul politic al acelei dictaturi ideologice în încarnarea ei târzie (1948–1953) a fost teroarea pură și un permanent război propagandistic. Principala slăbiciune a acestui sistem a fost deficitul lui de legitimitate. Legitimitatea este dobândită, de obicei, prin solidificare instituțională, stabilitate și garanția conservării anumitor valori, sau măcar a unui nivel minim de consens național. Sub stalinismul târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să ruineze funcționarea partidului ca instituție autonomă. Pe măsura dezlănțuirii terorii, partidul însuși a devenit un simplu apendice al biroului personal al Secretarului General. Așa cum scria și BertramWolfe în Hrușciov și stafia lui Stalin, „într-un regim dictatorial cu partid unic, partidul este orice numai nu partid. Este o gardă pretoriană; o castă privilegiată, dedicată, conducătoare; o bandă de activiști care îi veghează pe alții cu privire la îndeplinirea planurilor Liderului; […] ochii și urechile unui sistem de spionaj; nucleul penetrării și controlului tuturor organizațiilor, cluburilor, uniunilor, fermelor colective, fabricilor, organelor guvernamentale, armatei, poliției; cureaua de transmisie a voinței Liderului către o națiune abulică și către membrii și simpatizanții altor teritorii”. (continuare în pagina 20)