Romanian Times | Decembrie 2020

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES PERFECTIUNEA PRINTRE IMPERFECTI Slavomir Almăjan Poate că nu vom ști niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare… Priveam pietrele rotunjite de la mal… Câteodată într-o îngrămădire anostă, altădată într-o singurătate cerșind parcă atențiapoetului. M-amaplecat și amluat opiatrădintre scoicile risipite pe mal. Alb sidefiu peticit cu nuanța nisipului dar și cu acel adânc azuriu din cioburile scoicilor din jur… Privesc acest rotund tainic al pietrei din mâna mea și mă gândesc cât adânc sau înalt, cât intuneric sau lumină, câtă furtună sau câtă pace în acelaș timp pot sălășlui în el? Câtă istorie? În ea este urma cutremurului care a smuls-o din stâncă, este furia valului care a intors-o pe toate parțile, este tenacitatea apei care a slefuit-o timp de sute de ani, este lumina care a poposit peste ea în pregrinările ei de pe o plajă pe alta, este sumedenia de scoici zdrobite de ea, este privirea… Mă gândesc câte priviri s-au culcat pe suprafața ei în chemarea unui frumos stratificat in conturul ei…Câte priviri, atâtea forme, câte inimi, atâtea simțiri… Poate că undeva, într-una din falezele Pacificului, mai există locul gol, o formă lăsată de desprinderea pietrei din mâna mea. Poate că undeva, în forma pietrei din mâna mea, în culoare sau dincolo de forma și culoare, într-un adânc mai adânc decât adâncul însuși, un sentiment pietrificat poartă nostalgia locului gol lăsat în urmă, al stâncii din care s-a desprins. Hmm… Mă gândesc că un altfel de plinătate, o plinătate pară, s-a întrupat în golul lăsat în urmă și in ceea ce a rămas din piatra desprinsă. Cine stie cât din nisipul plajei îi aparține? Îmi pare că aud un strigăt, de undeva din adâncul pietrei din mâna mea. Poate că strigătul pietrei desțărate din mâna mea doar eu îl pot auzi. Sau poate este chiar strigătul meu, strigătul îmbrățișării mele cu depărtarea. Poate că umerii obosiți de singurătate ai poetului poartă încă durerea nostalgiei după locul gol creat cândva, prin ruperea mea din Eden. Poetul și marea ... Poate că rotundul pietrei din mâna mea este doar un pas al trecerii în altceva împreună cu travaliul căutarii de sine. Dacă aș locui în inima pietrei din mâna mea, pe unde mi-aș căuta împlinirea ori întoarcerea la rădăcini? Sa fie ceva din nisipul de lângă mine o parte din ce am fost? Sa fie piatra încătușată în zidirea altcuiva o parte din mine? Privind piatra din mâna mea, plimbându-mi palma peste ovalul ei multicolor, gândul mă duce la propriul meu destin, o ecuație cu miriadele-i de necunoscute… Fața lină a pietrei dinmânamea a fost cândva lăuntrul unei stânci cumult mai mari. Privirea mea odihnind pe rotundul ei este de fapt privirea intr-un adânc de demult (!!!) Ce taină binecuvântată! Poate că, într-un adânc lipsit de ideea de spațiu, destinul meu și al pietrei se întretaie într-o stelară simfonie a trecerii, a muririi în altceva, ca intr-o continuitate din care ideea de cronologie este de nedescifrat. Poate că nu vom ști niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare…Aici cred sau cel puțin poetul din mine crede că destinul meu și al pietrei din mâna mea se despart. Da, suntem cu toții, asemenea pietrei rotunde din mâna mea, desprinși dintr- stâncă cu mult mai mare. A noastră este eternă! Prin căderea noastră, prin mușcătura în fructul oprit, noi am lăsat un gol infinit în eternitate. Suflarea lui Dumnezeu, adânc în ființa noastră a devenit un dor pietrificat după ceea ce am fost și nu mai suntem. Doar inima înviorată de chemarea Lui ne va duce pe drumul unei întoarceri minunate, la Stânca în care amfost meniți să fim în veșnicie. Este deasemenea o întoarcere minunată în noi înșine, prin trezirea dorului acela pietrificat, după ceea ce am fost rânduiți să fim. Adevărat, furtunile, seismele, valurile care au trecut peste noi în umblarea noastră terestră au lăsat puțin în noi, chiar foarte puțin, care să semene cu ceea ce am fost inaintea căderii. O parte din noi poate fi în nisipul cine știe cărei plaje…Vântul ne-a dus pe unde nu voiam să fim, apele ne-au șlefuit în ceva ce nu vrem să fim, un zidar fără scrupule ne cimentează într-o zidire care nu este a noastră… Dacă ar fi ca piatra din mâna mea să-și găsească adevărata identitate, ar fi trebuit să existe un ceva scris, un reper or regăsirea identității ar fi imposibilă… Poate că piatra din mâna mea, mai mică acum decât un ou de vrabie, a fost cândva o stâncâ în sine. Cine va ști? Eu știu locul din care m-am desprins! Îl simt în plânsul rugilor mele, în privirea avidă Ni se pare la toti ca acest an parca nu se mai termina. Am vrea sa dormim si sa ne trezim parca dintr-un vis urat. Suntem bulversati zilnic de informatii negative si previziuni sumbre. Cei mai multi gandim ca traim cea mai grea perioada istorica. Unul din lucurile pe care am ales sa le fac in acesta perioada este sa stau aproape de carti si sa citesc despre subiecte variate. L-am regasit astfel pe autorul britanic Os Guinness ce afirma intr-una din catile sale faptul ca anii saizeci din secolul trecut au reprezentat una dintre cele mai importante epoci ale istoriei moderne, „o sabie profunda si salbatica ce a trecut prin istoria si cultura americana/occidentala”. A fost un deceniu marcat de progresele stiintei si a drepturilor civile, dar si cu „utopismul si violenta razboiului din Vietnam si, desigur, excesele revolutiei sexuale, ascensiunea conflictelor la nivel cultural si nihilismul postmodernismului, care aduc astazi, de fapt astazi in 2020 o recolta atât de murdara, intunecata”. Nu am trait prin anii 1960, dar se pare ca a fost ceva important de remarcat, care are un impact masiv in cultura contemporana: o masiva schimbare culturala generand multiple tulburari (inclusiv convulsii politice) precum si rediscutare si reasezare masiva a normelor sociale. „Anii saizeci au pus semintele balaurului care produc recolta amara care se culege astazi”, scrie Guinness în relansarea cartii sale The Dust of Death. „Într-un fel sau altul, astazi suntem cu totii copii ai anilor saizeci.” Este prea devreme acumpentru a întelege toate efectele care au facut din 2020 ceea ce este si ceea ce va genera - pentru ca nu a fost doar o problema de sanatate fizica. Pandemia, tensiunile rasiale si dezbaterile polarizante in care nu exista parca calea de mijloc au contribuit la a face acest an 2020 unul de referinta in istorie. Potrivit lui Guinness, tendintele culturale care ne afecteaza astazi au început mult timp în urma cu ascensiunea umanisumui laic, eroziunea bazei crestine pentru cultura occidentala si esecul de a oferi o contrapondere, o alternativa viabila la asaltul ateismului universal. Tenisunile pe care le simtim astazi nu sunt surprinzatoare. Mediul socio-cultural contemporan s-a îndepartat de o viziune crestina asupra lumii, fara a oferi nimic in schimb. Pandemia si tot ceea ce a generat la nivelul relatiilor umane au accelerat tulburarile care existau deja. Zbuciumul pe care îl traim anul acesta este un semn ca experimentul modern al vietii fara Dumnezeu este sortit esecului. Umanismul si secularismul promit mai mult decât ofera, iar nelinistile noastre sunt un semn al esecului lor de a oferi raspunsurile de care avem nevoie. Potrivit Guinness, solutia la problemele culturii noastre este o alta alternativa, o a treia (multidiscutata) cale: „promisiunea realismului fara disperare, implicarea fara frustrare, speranta fara romantism. Acesta combina preocuparea pentru umanitate cu integritatea intelectuala, dragostea de adevar cu dragostea de frumos, convingerea cu compasiunea si spiritualitatea profunda.” Aceasta a treia cale poate fi gasita doar în redescoperirea si renasterea credintei crestine istorice. „Ceea ce este necesar nu este nimic altceva decât reformarea si reînvierea în biserica”, scrie Guinness, „o redescoperire a adevarului lui Dumnezeu de catre poporul sau si o reînnoire a vietii lui Dumnezeu în poporul sau”. În cazul în care acest lucru suna descurajant, Guinness ne aminteste: „Fiecare om este semnificativ. Actiunile fiecarui om pot provoca valuri care nu înceteaza niciodata“. Nu avem nevoie de oameni extraordinari. Avem nevoie de „oameni obisnuiti care fac lucruri grozave, pentru ca se bazeaza pe faptul ca Dumnezeu este cu ei”. Este poate usor sa privim lumea si starea ei actuala, sa nu punem mainile in cap sau sa le ridicam in sus neputinciosi. Dar bisericii - biserica obisnuita, umila - i s-a încredintat vestea buna de care are nevoie aceasta lume, iar tulburarile noastre actuale ne amintesc de cât de mult are nevoie lumea. Sarcina bisericii este la fel de urgenta ca întotdeauna si este nevoie sa fim crestini obisnuiti si simpli, este nevoie de biserici in care sensul inchinarii este definit nu prin modernitatea echipamentului tehnic ci prin afirmarea si meditarea adevarului biblic. Acolo unde esti acum, nu renunta. Nu fi multumim cu solutii de avarie, gandind ca ceea ce faci nu aduce nici o schimbare. Când biserica priveste la puterea pamânteasca pentru protectie si ajutor, devenim ca persoana sau partidul ori lucrul în care ne punem încrederea. Stim ca devenim ceea ce ne închinam – iar acest adevar ofera atât o promisiune pretioasa, cât si un avertisment profund. Vom fi noi, ca biserica a lui Hristos, pe care El îl numeste trupul Sau, sa fim conformi imaginii Sale si sa reflectam iubirea Lui? Sau vom deveni înspaimântati si ranchiunosi, agatandu-ne de puterea laica pentru a ne împotrivi altora? Sa îmbratisam puterea perfecta a Domnului Christos, pe care El o exercita pentru noi cu întelepciune si bunatate desavârsite. Sa ne amintim ca El îsi extinde Împaratia de har nu prin puterea politica, ci prinbisericaSa ce ramane credincioasaEvangheliei Sale. „Lumina straluceste în întuneric si întunericul nu a învins-o”. (Ioan 1: 5). Dumnezeu ne cheamă să răspândim un creștinism al harului și al împăcării. Ne asumăm această misiune „nu prin putere, nici prin putere, ci prin Duhul meu, spune Domnul oștirilor” (Zaharia 4: 6) Rugati-va si lucrati pentru ca biserica sa fie biserica, pentru ca oamenii lui Dumnezeu sa redescopere adevarul si sa traiasca acel adevar. Asta poate face un crestin pentru binele lumii atunci când toate celelalte optiuni in jurul nostru se prabusesc. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada (continuare in pagina 20)