Romanian Times | Aprilie 2021

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES PRIVIND SPRE ABISUL CIVILIZATIEI Slavomir Almăjan Spinii și pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atăt de profund statura umană încât omul a devenit ființa în al cărei cetru de preocupări este propria lui supraviețuire. Din omul pentru care existența era sursa desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute. Există ceva atât de adânc în zâmbetul noului născut… Ați văzut cât de ceresc este? Este ceva care trece de puterea mea și a ta de a înțelege. Și poate că nu sunt singurul care îmi exprimmirarea…Ce este, de unde vine, ce strună în ființa nou născutului este mișcată? Este expresia unui absolut deliciu în surâsul acela! Am spus deliciu? Oh, da, deliciul sau desfătarea în sensul cel mai pur al cuvântului nu este de natură terestră. Noi avem doar imaginea acestuia într-o oglindă informa. Aproape tot ceea ce ține de plăcere sau desfătare estemai mult saumai puțin pervertit în realmul nostru. Dar surâsul pruncului în somn este fără îndoială expresia unei desfătări pe care noi n-o mai putem prcepe. Batrânii locului unde am crescut spuneau că atunci când pruncul surâde în somn el “vede” chipul lui Dumnezeu. Vedeți, nou născutul nu are puterea discernerii asa cum opricepennoi, n-aunoțiuneaabsurdului dar nici a relativului, el n-areasazisul sens al umorului ca să-i provoace râsul…Vedeți? până și râsul este pervertit în realmul nostru! Umorul, sursa generală a râsului pe tărâmul muritorului, se bazează pe distorsionarea realității sau crearea unei stări absurde…Și pentru ca asta vine în direct conflict cu normele acceptate ale perceprii existenței noastre, apere râsul…Un astfel de râs rareori aduce laude lui Dumnezeu. El este mai degrabă iluzia plăcerii pe cheltuiala altcuiva. Bilblia ne spune că plăcerea vine din rai întrucât tot ceea ce a existat acolo a fost creat ca să fie plăcut la vedere și bun la gust. Desfâtarea cea generatoare a unui adevărat surâs era ca fumul tămâii în nările Creatorului. De fapt toată existența în Eden era o reflecție a prezenței lui Dumnezeu. Acolo râsul era la el acasă și plăcerea era fondul pe care relația dintre om și Dumnezeu și implicit dintre om și creație se desfășura. Și nu era nevoie de un concert de Mozart sau de vraja vreunui maestru al versului ca să aducă deliciu in inima omului. Toată existența era în starea ei ideală deci nu exista nevoie ca aceasta să fie idealizată prin artă. Desfâtarea și râsul erau acasă în grădina Edenului. În prezența idealului sau a sublimului, răspunsul omului este adorarea și cântecul lui era doar proclamare a cesteia. În prezența lumii ideale singurul răspuns al omului este suprema desfătare. Apoi a venit căderea urmată de cea mai dureroasă consecință posibilă: blestemul. De fapt atât de profundă a fost schimbarea încât cuvintele noastre și-au pierdut puterea de a exprima fie chiar și o fărâmă din idealul pierdut. Spinii și pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atăt de profund statura umană încât omul a devenit ființa în al cărei cetru de preocupări este propria lui supraviețuire. Din omul pentru care existența era sursa Poetul și marea ... (5) desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute. Ca să fimmai cuprinzători am putea spune că de fapt omul a devenit ființa unui efort susținut înspre reintegrarea lui cu mediul din care a fost alungat. Din clipa alungării și până azi, mâinile lui nu au încetat să se înalțe înspre ceva ce nu mai putea fi atins. Divinitatea cu care cândva a fost în termeni de “Bună ziua!” a devenit dintr-o dată partida învingătoare a unui război cu care tratatul de pace nu a fost încă semnat. Au fost încercări de toate felurile dintre care religia și arta au fost dintre cele mai importante. Religia sau încercarea omului de se pune față în față cuDumnezeu prin birul muncii și al supunerii în așteptarea anului de grație, și apoi arta ca mod de a sublimiza această realitate prin inspirație și mai apoi prin expresie. Deseori arta a fost limbajul cu care Dumnezeu însuși se adresa ființei umane. Ceea ce încerc să comunic aici, în articolul de față, nu este un tratat de filosofie sau un eseu pe tema artei ci doar o meditație prin care încerc să pătrund în tainele pe care Dumnezeu le-a semănat pe drumuriliele peregrinării noastre tocmai cu scopul de a ne oferii încă o fereastră înspre sublimul în care am fost creați si suntem rânduiți să ne întoarcem. Menirea poetului pe care Dumnezeu l-a așezat în mine este de a stârni în semenii mei dorul după acest sublim. Creația artistică în sensul adevărat al cuvântului este sarea cu care Dumnezeu dă gust pământului prin poeții născuți din el. Dinnefericire,minteaomuluiacreatalternativealedesfătăriipringratificareimediată. Așa cum am spus, acestea nu sunt desfătări ci doar alternative sau surogate care nu produc altceva decât o satisfacere vremelnică a setei de placeri. Și asta prin pervertirea a tot ceea ce are origine divină. Râsul devine râspunsul la ridicol și nu la starea ideală a existenței cea generatoare de desfătare. Expresia celei mai adânci intimități conjugale, sexul, este pervertit până acolo încât încetează sămai fie taină si este comercializat în tot felul de ambalaje înspre interesulmeschin al câtorva…Ceea ce așa zisa arta de azi face, este să idealizeze grotescul nu înspre reintegrarea omului cu sublimul ci înspre orbirea lui față de sublim. Mai privește odată, dacă vei avea prilejul, surâsul noului născut, în somnul lui. Ochii lui sunt închiși pentru realmul nostru dar pot vedea ceea ce nouă ne este inaccesibil. Sublimul care îl desfătează nu stă în cuvinte pentru că pruncul n-are încă o limbă, nu stă în culoare pentru că pruncul nu poate discerne culorile, nu în sunet pentru că pruncul nu a fost încă expus vacarmului lumii acesteia… Este ceva, în prelungirea acestui surâs, care vine dintr-o realitate, de fapt singura realitate pentru care merită să trăiești. Poate că ochii lui, ai pruncului, văd Împărăția… “Te laud Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor.” Matei 11:25 Hmm… Ce minunat prilej de meditație și autoanalizare! Este nevoie să ne întoarcem la starea pruncului zâmbind în somnul lui. El vede lucrurile ascunse pentru noi si n-are o limbă drept cârje, n-are nevoie de artă pentru a atinge sublimul pentru că el viețuiește pentru o scută vreme în sânul sublimului până ce spinii și pălămidele îi vor încărca mintea cu zorzoanele grele ale deșertăciunii… Omul este, așa cum am spus, o ființă conștientă de sine și capabilă de fericire chiar și înainte de naștere sau după însuși moartea sa…Citiți, înspre edificare, ceea ce un înțelept al înțelepților a găsit cu cale să ne spună sub influența inspirației divine: “Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.” (Eclesiastul 4:2,3) Ceea ce se desfasoara acum sub ochii nostri in lumea occidentala si America de Nord este o inlantuire de convulsii. Apar de peste tot crize perpetue ce modeleaza panica perpetua. Apoi urmeza frica perpetua si agitatie perpetua. Situatia se potriveste de minune unor conducatori politici ce sunt fericiti sa se continue asa spre control complet al puterii. Si incredibil, majoritatea maselor de oameni par a fi perfect fericite de toate acestea, oferind suport benevol politicilor duse. Din fericire nu toata lumea este asa. Unii oameni au avertizat despre acest lucru cu ceva vreme in urma. Razboiul impotriva Occidentului se desfasoara de mai mult timp, prin revolutii denuantamarxistaatat in interior cat si in exteriorul civilizatiei iudeo-crestine. Scopul este acelasi: eliminarea Occidentului „decadent” si inlocuirea acestuia cu o stare marxista de lapte si miere. Nici o civilizatie nu este perfecta, dar unele sunt in mod clar mai bune decât altele. Pentru toate defectele sale, civilizatia occidental de sorginte iudeo-crestina ameritat safie sustinuta si este acum atacata la scara larga de activisti care par a fi cu totul neclintiti in legatura cu alternativele pe care le propun. Tot ceea ce am aproape si drag - lucruri precum credinta, familia si libertatea - sunt pe deplin atacate militant de activisti media ce actioneaza radical si neuniform. Sigur, ca si crestin, imi dau seama ca la sfârsitul zilei, pana la urma culturile vor veni si vor pleca, natiunile vor creste si vor cadea si societatile vor prospera doar temporar.Asa cum a spus C. S. Lewis despre demnitatea individului, facuta dupa chipul lui Dumnezeu: „Nu exista oameni “obisnuiti”. Nu ai vorbit niciodata cu un simplu muritor. Natiuni, culturi, arte, civilizatii - acestea sunt muritoare, iar existenta aceastora este pentru noi precum o musca ametita.” Dar, chiar stiind ca natiunile si culturile nu sunt permanente, ar trebui totusi sa ne intristeze foarte mult acest razboi cultural cu radacini spirituale al vremii noastre. De asemena stiu, ca si crestin, ca Dumnezeu stapâneste istoria omenirii si isi va implini triumfator scopurileSalechiar si atunci cândsepareca raul câstigapretutindeni. L-amvazut pe Dumnezeu facând lucruri marete in trecut si continua sa actioneze si sa-si indeplineasca scopurile. Pentru a intelege deplin asta avem nevoie sa ne bazam pe doua volume vitale: Biblia si cartea de istorie. Dacacivilizatiaoccidentala, influentatadecrestinism, seprabuseste,ar trebui saintelegem ca s-a mai intamplat. Roma fusese un mare imperiu, aducând statul de drept, civilizatia clasica si - odata ce imperiul s-a convertit - credinta crestina in toata Europa, Asia Mica si nordul Africii. Dar in secolul al V-lea, Roma s-a destramat, iar când ultimul imparat a fost destituit in 476, s-au desfasurat secole de anarhie, barbarii arzând biblioteci si jefuind orasele.Aceste secole au fost asa-numiteleVremuri Intunecate (a nu fi confundat cu Evul Mediu). Dar Evul Intunecat s-a incheiat in cele din urma. Cum? Biserica i-a convertit pe barbari! La patru secole dupa caderea Romei, Carol cel Mare - regele crestin al francilor - a cucerit si evanghelizat pagânii ramasi. Elmarcheaza inceputul EvuluiMediu, unmoment in care crestinismul a devenit din nou influentat cultural, fondând primele universitati, readucând un clasicism crestinizat si inspirând artele si stiintele. O noua Epoca Intunecata este intr-adevar acum peste noi. A aparut un nou pagânism. O noua barbarie este in jurul nostru. Trebuie sa luam acest lucru in serios. Asadar, intrebarea este: care este calea de urmat? Cum raspundem la aceste vremuri incredibil de intunecate in care ne gasim? G. K. Chesterton spunea: „Cel putinde cinci ori credinta a fost aruncata la caini. Infiecare dintre aceste cinci cazuri, câinele a murit.” Sau dupa cum mentiona cu o alta ocazie: „Crestinismul a murit de multe ori si a inviat din nou; caci venea de la un Dumnezeu care stia cum sa iasa din mormânt”. Pe termen scurt lucrurile NU arata bine - lucrurile se vor inrautati cu siguranta inainte de a se imbunatati. Dar - daca Domnul nu intârzie - este posibil sa vedem lucrurile intorcandu-se inapoi pe termen lung. Dumnezeu are mereu timpul in Mana Sa. Dar, ca intotdeauna, avem o treaba de facut intre timp. Chemarea noastra de a fi sare si lumina NU s-a schimbat. Indiferent de modul in care lucrurile post-crestine si anticrestine devin aici in Occident si pretutinideni, sa continuam sa lucram pâna vine El, Domnul Isus. Pemasura ce civilizatia din jurul nostru continua sa se prabuseasca - atât dindusmanii din afara, cât si din apatia si indiferenta din interior - trebuie sa continuam sa sustinem ceea ce este corect si ceea ce este adevarat.Asta inseamna, mai presus de orice, sa continuam a promova Evanghelia Mantuirii despre viata Domnului Isus Hristos, impreuna cu toate celelalte bunuri sociale extraordinare pe care ni le ofera crestinismul biblic. Emanuel C. Pavel – Vancovuer B.C., Canada VAURMA