Romanian Times | Mai 2021

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) În timpul anilor de studiu, Dostoievski s-a împrietenit cu Ivan Nikolaevici Șidlovski, un tânăr funcționar public cu o vastă cultură literară. Acesta i-a influențat mult gândirea și i-a îndrumat lecturile. Cei doi citesc și îi discută pe Homer, Shakespeare, Schiller sau Hoffmann. Pentru Dostoievski, Șidlovski a fost întruchiparea romanticului, o «ființă superbă, sublimă, adevăratul contur pe care l-au trasat Shakespeare și Schiller», dar în același timp un geniu gata «să se prăbușească în abisul nebuniei personajelor lui Byron». Perioada adolescenței scriitorului coincide, în planul literaturii ruse, cu fenomenul de tranziție de la romantismul de tip german la realismul de inspirație franceză. Ultimul curent l-ainfluențatpeDostoievskimaialesprinintermediul lui Balzac. Despre romancierul francez, Dostoievski scria cu entuziasm: «Balzac este uriaș! Personajele lui sunt creația minții universale! Nu spiritul unei vremi, ci un travaliu de milenii întregi a pregătit un asemenea rezultat în sufletului omului». Debutează editorial cu traducerea romanului Eugénie Grandet de Balzac (1844). Adevăratul său debut se produce peste un an (1845), odată cu apariţia romanului epistolar Oameni sărmani , în care abordează un subiect preferat în întreaga sa creaţie – cel al omului umil, mereu stresat, obidit. Lucrarea a fost apreciată de Visarion Gr. Bielinski (1811-1848); cel mai prestigios critic literar al epocii), consacrându-l peDostoievski ca pe un reprezentant de vază al „şcolii naturale” (realiste) ruse, alături de Gogol şi Puşkin-prozatorul. Următoarele sale proze, povestirile Dublul , (1846), Romanul în nouă scrisori (scris într-o noapte, decembrie 1846) şi Gazda , (1848) înregistrează anumite abateri de la linia „şcolii naturale”, la care însă revine prin romanele Nopţi albe , (1848). În aceste lucrări apare obsedant chipul intelectualului visător, nepractic, rupt de realitate. Dedublarea personalităţii, apariţia (mai ales în Dublul ) unui tip de personaj cu totul diferit de cel clasic, constituie una dintre marile inovaţii ale artei scriitoriceşti FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (28) – Fiodor Dostoievski a lui Dostoievski. În romanul neterminat Netoşka Nezvanova , (1849) tratează tema copilăriei nefericite, reluată apoi în mai multe romane şi povestiri. Atras de ideile socialismului utopic, frecventează „cercul lui Petraşevski”, a cărui activitate e considerată de autorităţi ca subversivă. În 1849 Dostoievski este arestat, împreună cu alţi membri ai „grupului Petraşevski”, şi ţinut şase luni într-o celulă a fortăreţei Petru şi Pavel. Principalul cap de acuzare este difuzarea „Scrisorii către Gogol” a lui Bielinski. La 22decembrie 1849 este condamnat lamoarte prin împuşcare; într-o piaţă centrală a Petersburgului, are loc „ritualul execuţiei” – condamnaţii sunt legaţi de stâlp, li se leagă apoi ochii, ca în ultimul moment să li se anunţe comutarea pedepsei. Trăirea, însă, a şocului de a vedea moartea cu ochii săi este zugrăvită zguduitor, în romanul Idiotul. Este condamnat la patru ani de muncă silnică şi pierderea drepturilor civile. Şi-a executat pedeapsa în penitenciarul de muncă silnică de la Omsk, Siberia (1850 – 1854). În drum spre ocnă, graţie generozităţii unei soţii de fost revoluţionar-decembrist, intră în posesia unei Biblii, singura carte pe care a putut-o citi în acest răstimp. Întreaga operă a lui Dostoievski este marcată de învăţătura şi morala biblică; motive, chipuri, versete evanghelice; interpretări, comentarii ale învăţăturilor şi pildelor biblice, trimiteri la acestea, apar în marea majoritate a scrierilor sale, în multe cazuri – ca motto -uri. Își recapătă dreptul de a citi şi a scrie, graţie intervenţiilor unor apropiaţi ai curţii, este înaintat în gradul de ofiţer, i se permite să-şi tipărească scrierile, apoi – să revină în Rusia europeană, iniţial la Tver, apoi la Petersburg, unde își reia activitatea literară. În 1857 se căsătoreşte cu Maria Dmitrievna Isaeva. Foarte curând, după cununie, un acces de epilepsie îl imobilizează pentru câteva zile. De altfel crizele le cunoștea din adolescență. Accesele de epilepsie au devenit mai intense în detenție, iar anturajul, atmosfera de acolo, i-au accentuat firea de om nervos, predispus la „senzații tari”: jocuri de noroc (ruletă, joc de cărți), pasiuni ciudate, soldate adesea cu riscante aventuri amoroase, călătorii costisitoare etc., din care motiv a dus-o mereu în lipsuri, hăituit şi terorizat psihic de creditori – atât editorii lucrărilor sale, cât și alți „binevoitori”. Tipărește în câteva reviste; deși adoptă o narațiune calmă, marcată de compasiune, scrierea este zguduitoare prin reconstituirea minuțioasă, cu vervă, a unor scene din viața condamnaților, în care culorile se îngroașă când evocă cruzimea temnicerilor. Umiliți și obidiți, Amintirile din casa morții și Însemnări dinsubterană aumarcat noul procesdeanalizăpsihologică din perspectiva trăirilor lăuntrice ale omului. Umiliți și obidiți (1861) este mai complexă, este prezentată nu numai mizeria și nedreptățile de la periferia societății, dar și aspecte ale cultului egoismului, perversiunilor, imoralității; manifestă nu numai compasiune, dar și admirație pentru smerenie . Amintirile din casa morţii (1860-1862) abordează probleme filosofice ca: libertatea, crima,naturaumană,mândria,nebunia, iubireaaproapelui, solidaritatea umană, smerenia. Afost catalogată ca o carte a groazei (a ororilor, înspăimântătoare), comparată cu scenele din fresca lui Michelangelo „Judecata de apoi”; Turgheniev a asemuit-o cu Infernul din Divina Comedie a lui DanteAlighieri. Fresca realistă a romanului În anii 1862-1863 călătorește în Europa de vest, vizitând Parisul, Londra, Köln, apoi Elveția și Italia, din nou Germania. Frecventează muzee, marile galerii, dar e prezent și în cluburile cu jocuri de noroc. Descoperă că în Occident „toți muncitorii sunt în sufletul lor tot proprietari”, că sunt obsedați de ideea proprietății, această opinie, total potrivnică teoriilor revoluționare, fiind reliefată în Însemnări de iarnă despre niște impresii de vară (1863), în care face următoarea constatare: „Dar oare libertatea dă fiecăruia câte un milion? Nu. Ce este un om fără un milion? Un om fără un milion nu este acela care face tot ce dorește, ci acela cu care se face tot ce se dorește”. În 1864 îi moare soția, și în același an – fratele. Scrie „ Însemnăridinsubterană” (1864),consideratunpamflet împotriva lui Cernîșevski (1828-1889), adept al mișcării socialiste de tip utopic, despre dedublarea ce macină neîndurător sufletul omului, personajul principal al acestei lucrări devenind un arhetip dostoievskian. Se observă că la Dostoievski libertatea trebuie întotdeauna înțeleasă prin intermediul lui Dumnezeu, căci altfel conduce la autodistrugere. Svidrigailov și Raskolnikov din Crimă și pedeapsă sfârșesc tragic, deoarece își interpretează greșit, cumultegoism,libertatea,capeundreptdeaseautoimpune cu forța, ca pe o expansiune continuă a propriei voințe. De asemenea, personajul Ippolit, «muribundul revoltat» din Idiotul, care și-a pierdut speranța că va supraviețui tuberculozei, vede într-un act (nereușit) de sinucidere o ultimă manifestare a propriei libertăți. Sinuciderea este o dovadă a libertății și pentru Kirillov din Demonii , însă nu una oarecare, ci chiar o încununare apoteotică a voinței independente: „Libertatea deplină va deveni posibilă abia atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăiește sau dacă nu trăiește”. VAURMA „Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.” — Fiodor Dostoievski Vavila Popovici – Carolina de Nord