Romanian Times | Mai 2021

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES MAI GREU DECÂT COVID ... Slavomir Almăjan Dacă sublimul înspre care tindem este și va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este așezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii și al formelor în fiecare dintre noi. În acelaș timp, sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște este acest univers uman! Deci sublimul…Personal aș defini sublimul drept țintă înspre care merită și trebuie să tinzi chiar dacă, în realmul nostru ea nu va fi niciodată atinsă. Printr-o matematică pe care noi nu o putem pricepe, căderea de la nivelul acestuia este aproape instantanee pe când recucerirea acestuia poate fi evaluată numai cu reperele veșniciei și necesită eforturi la scara infinitului. Doar o mușcătură din fructul oprit a fost suficientă ca să ne îndepărteze, dar toate eforturile sutelor de generații nu au reușit să ne reapropie nici măcar cât de puțin. O, nu vă înșelați, mintea omenească, puterea omenescă, sacrificiile omenești nu numai că nu au lipsit dar s-au manifestat cu abundență pe tot parcursul istoriei. Toate acestea au adus valoarea intangibilului sublim la un nivel aproape inimaginabil. Deși recunoașterea faptului că această țintă va rămâne mereu neatinsă ne-ar putea duce la disperare, lupta și eforturile noastre în încercarea de a-l atinge sunt un ceva care a ajuns cel mai aproape de chipul și asemănarea acestuia. Spiritul uman în căutarea sublimului este un minunat “Amin!” la dragostea cu care Dumnezeu ne-a îmbrățișat prin creație. Așa cumamscris în articolele precedente, Edenul este întruchiparea ideei de sublim iar ceea ce citim în cartea Genesei despre Eden este o sursă de nesecat din care tainele relatiei dintre om și Dumnezeu ni se revelează puțin câte puțin, de fiecare dată când ne punem inima să înțelegem. Deși creația în sine era desăvârșită, acolo, în Eden, ea nu era sursa acelei înalte desfătări pe care numai sublimul o poate da. Desfătarea continuă din Eden era în întregime datorată prezenței lui Dumnezeu. Iată ce minunat confirmă psalmistul acest fapt: “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește, trupul mi se odihnește în liniște.” (Psalm 16:8,9) Deseori, clatinați de vânturi împotrivitoare, de dorinți adânci după un ceva de neexplicat, ne pierdem în îmbuibări cu surogate, în așa fel încât căutarea noastră de sublim degenerează Poetul și marea ... (6) într-un fel de abandon în exact opusul acesteia, alunecarea în grotesc. De fapt dacă ar fi să tragem linia neagră sub existența noastră terestră, în vederea socotelii, totalul ar fi o continuă înfruntare între căutarea sublimului și alunecarea în grotesc. Atât de crâncenă este această înfruntare încât omul și-a găsit odihna în încrâncenarea de care vorbesc…Odihnă prin neodihnă dacă pot spune asta. Și în tot timpul, dintre clipa alungării din Eden și până în prezent, simțurile lui spirituale nu s-au ridicat deasupra de ceea ce ochii văd, urechea aude și mintea înțelege. În ciuda încrâncenării lui cu realitatea care îi refuză aspirațiile, cu realitatea niciodată demnă de idealul înspre care tânjește, omul a continuat să bată cu piciorul trecerii lui aceleași cărări printre plopii mereu fără soț ai decorului din care, aparent fără voie, este parte. Tragedia realității existenței lui stă în faptul că spiritul lui se ridică deasupra realmului lui dar sufletul lui caută împlinire tot în tridimensionalul lumii care nu-l acceptă. Nicăieri la el acasa… Dacă sublimul înspre care tindem este și va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este așezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii și al formelor în fiecare dintre noi. În acelaș timp, sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște este acest univers uman! În tot acest timp, apele de odihnă și pajiștile verzi au fost aproape. Mesele demne de cele mai înalte ospețe împărătești au fost pregătite și ființele cerești stau gata să ne servească. Lipsește doar foamea, adevărata foame… Cerul întreg stă pregătit să se miște înspre potolirea ei. Este nevoie ca visătorul din noi să viseze vise cu mult mai mari și dorul după o patrie care să nu ne fie ostilă să fie cu mult mai intens. Este nevoie ca aripile gândurilor să ne ridice înspre eterul din care lucrurile lumii acesteia sa se vadă dintr-o dată mici, infinit de mici. Lumea din jurul nostru pătrunde cu bocanci grei de caporal până în cele mai adânci tăinițe ale inimii, ea se vrea în centrul preocupărilor noastre pănă când oboseala ne aduce la starea în care suntem imuni la binecuvântata neodihnă la care Dumnezeu ne-a rânduit. Când cerem, cerem lucruri prea mărunte și nu daruri vrednice de un Împărat, când visăm, visele ne țin prea aproape de mal și aventura credinței se stinge. Da, credința este o aventură, este un salt în mai înalt decât înălțimile la care te pot duce cele mai vârtoase aripi, este un salt în ceva cu totul nou, cu totul necunoscut și cu mult mai minunat decât ceea ce visul cel mai înalt poate plăsmui. Poate că tocmai aici locuiește inima celui care și-a înțeles menirea de poet, de artist… Aventura revelației mai degrabă decât travaliul creației. Astfel, cred, și numai astfel arta și artistul pot coexista cu sublimul. Da, alte simțuri, alte corzi vor fi parte din noi și altfel va fi înfiorarea din noi. Față în față cu sublimul, inimă la inimă cu Dumnezeu, când cuvintele nu vor mai rosti lucruri, poetul din fiecare din noi va vibra sub torentul supremelor revelatii în octavele cerești ale bucuriei. Tot ce ne-a mai rămas, până atunci, este arderea noastră în tămâia sublimă a căutării. In fiecare clipa sunt oameni printre noi care descopera ca este ceva mai greu decat COVID-19. Un copil plecat prea devreme de acasa si cu care nu mai ai legatura, un parinte ce nu mai raspunde la telefon, un prieten ce ti-a inselat increderea si exemplele pot continua. In plina pandemie pacatul este in continuare mult mai daunator. In toata spaima aceasta de a fi cat mai protejat si departe de sursa pandemica COVID-19, intalnim din cand in cand voci clare ce isi exprima ingrijorarea fata de abuzul politic al guvernelor in toata acesta criza. Abuzul de putere ar trebui sa fie o permenenta stare de alerta pentru ca de ce sa nu recunoastem – multora le place puterea. Indiferent daca sunt presedinti de bloc, primari de comune, directori de scoala, sefi de partid sau lideri eclesiali – puterea atrage si seduce. La nivel statal cu cata putere politica oferi unor grupari sau persoane cu atat mai periculoase acestea devin. Si asta nu este de ieri de azi. Istoria consemneaza numeroase cazuri. Asta l-a facut pe Lordul Acton (1834-1902) politician, istoric, scriitor de influenta catolica sa scrie intr-o scrisoare adresata unui lider bisericesc: “Puterea tinde sa corupa si puterea absoluta corupe in mod total. Oamenii mari sunt mai mereu oameni rai.” Ispita abuzului de putere este intotdeauna prezenta de aceea cel mai bine este ca la nivel de conducere politica raspundera sa fie raspandita pestemaimulti factori, iar decidentii politici sa fie alesi pe un temen scurt si cu raspunderi limitate. Desigur ca o putere politica folosita intelept si just, drept, este o sursa de binecuvnatate pentru fiecare nivel social. Cartea biblica 2 Cronici 1:1 incepe cu afirmatia “Solomon, fiul lui David, si-a intarit domnia, iar Domnul, Dumnezeul lui, a fost cu el, inaltandu-l nespus de mult.“. Desigur lucurile s-au stricat si pentru Solomon in momentul in care prioritatile sale s-au schimbat. Traim in vremuri in care abuzul de putere ar trebui sa ne ingrijoreze. Sunt uimit de absenta sau totala lipsa de reactie critica din partea majoritatii oamenilor din Canada ce au o incredere aproape oarba in Guvern. Spun majoritatea oamenilor si nu toti. Astfel ca in prezent cel mai ingrijorator lucru pentru mine nu este inmultirea celor testati pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 ci disponibilitatea celor aflati la putere in mai multe state ale lumii de a stoarce in benficiul personal sau de grup/partid orice resursa derivata din criza actuala. Acestia isi adauga la portofoliul puterii tot felul de parghii de control, in timp ce oamenii de rand devenim din ce in ce mai limitati in exprimare si libera circulatie. In vremuri de criza, puterea politica/statala poate creste rapid invers proportional cu libertatile individuale. In timpuri de restriste oamenii se astepta sa fie ajutati de Guvern intr-o maniera responsabila si nu manipulativa sau coercitiva. Statul este mereu dispus sa preia controlul asupra lucrurilor, dar este foarte incet sa renunte la control. Astfel, o criza de sanatate publica este exact genul de situatie pe care politicienii infometati de putere o vor folosi pentru a detine mai mult control si putere. Si asta inseamna mult mai putina libertate si exprimare pentru cetatenii obisnuiti. Daca politicienii s-ar uita principal la interesele cetatenilor, ne-am putea relaxa cu totii. Dar rareori o fac. Folosesc orice scuza pentru a lua mai multa putere, lasand in acelasi timp indivizii mai putin liberi. Aceasta este cu siguranta una dintre lectiile clare desprinse din istoria umanitatii. C.S. Lewis spunea : „Dintre toate tiraniile, o tiranie exercitata sincer pentrubinele victimelor sale poate fi cea mai apasatoare. Ar fi mai bine sa traim sub haiduci talhari decat sub corpuri morale atotputernice. Cruditatea haiducului talhar se poate uneori linisti iar foamea lui poate fi la un moment dat saturata; dar cei care ne chinuie pentru binele nostru ne vor chinui fara sfarsit, pentru ca o fac cu aprobarea propriei constiinte”. Dintre toti oamenii, crestinul ar trebui safie celmai constient de pericolele despre care mentionez aici. Exista intotdeauna o lupta de putere, in primul rand intre singurul Dumnezeu adevarat si fiintele sale create. Desigur, nu este o lupta echilibrata uniform. Dar Dumnezeu ne permite sa mergem pe drumul nostru si sa facem lucrurile noastre si, daca nu indoi genunchiul catre domnia Sa, ne agatam cu inversunare de propria noastra domnie. Aici nu poate exista un punct de mijloc. Asadar, fie avem dreptul si puternicul Domn al universului, singurul Dumnezeu adevarat, care are tot dreptul sa conduca - si care guverneaza intotdeauna cu dreptate - fie avem creaturile sale care cauta sa fie stapani. Toata lumea vrea sa fie un zeu in sine.Acest lucru se intampla din gradina Eden si are impact nu doar asupra persoanelor, ci si asupra natiunilor. Dupa cum citim in Psalmul 2: 1-4 “De ce se intarata neamurile si de ce cugeta popoarele lucruri desarte? Regii pamantului iau pozitie si conducatorii se strang laolalta impotriva Domnului si impotriva Unsuluic Sau, zicand:„Sa rupemlegaturileLor si sa aruncamfuniileLor depenoi!”CelCe troneaza in ceruri rade; Stapanul isi bate joc de ei.” Societatile si culturile – precum si indivizii – au la baza lor factorul religios. DouglasWilson a raspuns unui alt credincios care a intrebat „Nu sunt sigur daca vreau sa traiesc intr-o teocratie?”. Wilson a zis: “Daca vorbim despre stilul de viata si daca stilul de viata se refera la ceva mai mult decat un articol de consumpersonal, la unmoment dat va trebui sa adoptam legi. Cultura este imposibila fara ele. Dar culturile difera deoarece servesc zei diferiti, iar zei diferiti necesita lucruri diferite.Aceasta inseamna ca legile sunt diferite. Fiecare societate este o teocratie. Singura intrebare este „Cine este Theo? - (care este Dumnezeul acelei societati)” Luptele pentru putere vor avea loc intotdeauna atat timp cat exista lupte pentru cine este Dumnezeu. Indivizii si statele isi pot scutura pumnii spre Dumnezeu si se pot preface ca ei, si nu El, sunt adevaratii suverani. Dar se pacalesc doar pe ei insisi. Si cu totii suferim in astfel de apucaturi pentru putere. Desigur, crestinul nu este un anarhist. Dumnezeu a creat guvernul civil pentru o lume cazuta. Este necesar pentru a ajuta la mentinerea ordinii si a mentine raul sub (continuare in pagina 20) VAURMA