Romanian Times | Iunie 2021

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - fragmente din romanul Țara mea suspendată Cel care “se pune” stă cu fața lipită de zid. În timpul acesta, copiii din spatele lui trebuie să alerge cât mai repede spre el, fără a fi văzuți. Atunci când cel care este la perete spune, “Unu, doi, trei la perete stai!” și se întoarce brusc cu fața spre ei, toată lumea înțepenește. Dacă prinde pe cineva înaintând, îi dă pedepse. Primul care ajunge totuși în aceste condiții aspre să atingă peretelemult dorit, îi ia locul și devine conducătorul jocului. Calitate în care poate da el pedepse. “Unu, doi, trei, la perete stai!”- jocul copilăriei mele: un zid, un conducător, cineva care vrea să îi ia locul și pedepse. Facpartedinaceagenerațiecrescută la bloc, care s-a jucat în pătratul de asfalt din față. Asfaltul veșnic, asfaltul atotstăpânitor. Prieteniimeieraucopiidintotsoiuldefamilii, care mai de care mai amestecate. Ne jucam undeva în spate, acolo unde erau ghenele de gunoi, uneori garajele și absolut întotdeauna bara de bătut covoare. Bara de bătut covoare, semnul irevocabil al socialismului românesc. Habar nu am cum și unde își băteau bunicii noștri covoarele pe vremea când nu existau blocuri, dar, în universul meu copilăresc, acea bară era centrul lumii. În special, după ce Nadia luase zece la Montreal în 1976 și toată lumea voia să fie Nadia. Pentru Eliade în “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Axis Mundi este coliba. În jurul colibei se află satul, regiunea, țara, continentul. Și așa mai departe. Pentru noi, toată înșiruirea asta însemna bara de covoare și parcarea din jurul ei. Fără si așamai departe: trăiam într-o dictatură și granițele erau închise. Atunci când regimul dictatorial a creat marile combinate industriale - niște monștriiaberanți-acreatdefaptonouăpătură socială: țăranul românmutat la bloc, devenit peste noapte clasa muncitoare. Numai că, țăranul român, mai încăpățânat de felul lui și de altfel antrenat să supraviețuiască în cele mai aspre condiții și-a luat și viața de la țară cu el, înghesuind-o între debaraua din holul de la intrare și caloriferul din dormitor. În apartamentul cu două camere, confort redus, sau câteodată chiar în cămine muncitorești de familiști, țăranul roman a înghesuit scoarțele aruncate pe laițe, fote și catrințe, cămăși de noapte din in, strachini de lut, linguri de lemn și covoare țesute în casă. Cred că singurul lucru pe care l-au lăsat cei mutați la bloc au fost opincile și cotețul porcului. Opinciile erau prea vizibile și puteau avea o semnificație peiorativă - te tragi din opincă - dar nu cred că au renunțat de tot la ele. Cred doar că le-au trecut în clandestinitate și le purtau doar vara când se duceau să își ajute părinții la câmp. Odată în Apuseni, am întâlnit un cioban care avea în picioare niște opinci uriașe făcute din anvelopede tractor.Urcamspre laculBucura și ciobanul mare cât ușa se oferise să ne fie ghid, așa că am mers în urma lui. Acolo unde nu era pietriș, opincile lui lăsau niște urme mici, ca niște viermișori încolăciți în noroi; o scriere cuneiformă veche de câteva milenii, prin care el afirma la fiecare pas înfipt în pământ: “Sunt aici!” Cu cotețul porcului, e o altă poveste. Nu știu dacă chiar de la început, dar puțin mai târziu sigur, după ce se mai obișnuise cu socialismul și cu societatea multilateral dezvoltată, țăranul român mutat la bloc a reușit să îl recupereze și pe acela. De obicei, era construit undeva în spatele blocului după garaje, ca să nu se vadă prea mult din el. Dacă posesorul porcului locuia la parter era perfect, dacă nu, se înțelegeau vecinii între ei. Așa cum se înțelegeau și cu răsadurile de roșii și cuiburile de cartofi, pentru că deși partidul comunist român spunea zilnic la televizor că țara e proprietatea întregului popor, nu prea îți lăsa nimic din țara aia. În afară de bucata de pământ de la parter din spatele blocului, lângă parcare. Și pe bucată aia de pământ nu aveai acte, trăiai în concubinaj cu țara ta. Generații mutate la bloc Toate evenimentele din viața celor de bloc se desfășurau în parcare. Mie îmi plăceau cel mai multe nunțile. Întâi cobora mireasa pe scară, machiată strident, împodobită bine și cu părul înțepenit cu fixativ, de parcă îi turnase cineva apret în cap. Nu știu de ce toate miresele socialiste aveau bucle uriașe pe care noi le numeam “sarmale”, chiar dacă în viața reală erau de fapt niște fete drăguțe cu părul lung și drept. Sarmalele din cap păreau un fel de semn de noblețe, în cel mai important moment al vieții, sau mă rog, unul dintre cele mai importante. Și cocul, dar cocul era de obicei rezervat tovarășelor mai în vârstă, mamă-soacră și mamă-mamă, precum și femeilor din comitetul central al partidului comunist român; cocul era dovada loialității față de partid și al respectabilității. Un arhetip comunist pe care l-ar fi respectat și Jung. Cum ar fi fost să fii fost o tovarășă puțin mai în vârstă, realizată, cu copii mari, și să apari cu pletele în vânt? “Doamne ferește!”, spuneam toți, chiar așa, atei declarați cum eram. Singurul căruia îi era permisă imaginea asta iconoclastă cu plete în vânt era tovarășul poet național Mihai Eminescu, dar și el, numai așa, în niște poze de tinerețe, care fuseseră aprobate de comitetul de cenzură de la partid; mai ales că erau vechi de o sută și ceva de ani. Nunțile care începeau cu hora din parcarea din fața blocului respectau din plin toate tradițiile țărănești. Zestrea vizionată și admirată, dacă era cazul, basmaua legată, asta era întotdeauna cazul, furatul miresei și altele pe care numi le aduc aminte sau nu le- am știut niciodată. Nu îmi aduc aminte să fi văzut cearșaful pătat cu roșu al nu știu cărei virginități piedute dansat în fața blocului, în loc de bătătura casei. Probabil, era un obicei retrograd care nu era compatibil cu omul nou. În plus, dacă erai socru-mare sau socru-mic, ai fi putut fi reclamat la partid și nu merită fii-ta sau nora-ta atâta bătaie de cap. Pus una peste alta, în afară de cearșafuri pătate, cred că am văzut cam tot ce se poate întâmpla printr-o parcare. Desigur că pe vremea aia eram mult prea mică și nu participam cu adevărat la înmormântări. Dacă aș fi făcut-o, e mai mult ca sigur că aș fi ajuns la concluzia că țăranul român își desăvârșește spiritul universal, atunci când organizează înmormântări la bloc. Am reușit totuși săvădcucoadaochiului cănile sparte în parcarea din fața blocului, înainte de a pleca de acolo dricul-camion, monezi aruncate la fiecare intersecție, o găină trecută peste groapa mormântului și tot felul de obiecte de dat de pomană, obiecte care, de obicei, au prea puțină legătură cu mortul. Culmea apoteotică a acestor înmormântări se atingea atunci când, țăranul roman, conștient fiind că partidul nu agrea aceste manifestări păgâne, precreștine și, la fel de puțin, pe cele creștine, își organiza înmormântările la bloc, noaptea. Atunci priveghiul arăta ca un amestec de Caragiale, Hasek și Urmuz. Aburii de țuică, bancurile cu Ceaușescu spuse în șoaptă, bancurile fără Ceaușescu spuse tare, lumea care moțăia pe scaune, mortul pe masa din sufragerie, lumânări pâlpâitoare aprinse în baie, puse pe jos, între WC și cadă, într-un lighean cu nisip. Și lucrurile ar fi rămas așa, multa vreme, dacă nu ar fi venit decembrie 1989. Dar a venit și o clasă socială hibridă s-a trezit brusc într-un vid de autoritate. Ar fi putut să se mute înapoi în gospodăriile lor, dar gospodăriile lor au fost distruse de agricultura socialistă și oricum se născuse o nouă generație sau chiar vreo două, care nu mai aveau în memoria palmelor lucratul pământului și care ar fi trebuit să o ia de la capăt cu o nouă meserie. Ar fi putut să rămână la blocuri, dar blocurile și salariul lunar erau legate de marile combinate industriale care aveau să dispară. Nici țărani, nici muncitori s-au trezit suspendați în gol la începutul anilor ‘90. Fără să știe unde să se ducă și ce să facă cu ei și cu familiile lor. La început orbi și disciplinați, ca peștii care trăiesc în ocean la mare adâncime, și care din cauza lipsei luminii nu au ochi, au votat trecutul. Vreo zece-douăzeci ani. Apoi au obosit și s-au împrăștiat. Unii s-au dus să culeagă recolta altora, prin alte țări, alții au încercat să facă ceva în țara lor. Nu au reușit. În marea lor majoritate, foștii țărani români, mutați pe vremuri la bloc, rătăcesc. *** nevoilor de infrastructură de peste 40 de trilioane de dolari în țările în curs de dezvoltare, care au fost afectate de pandemia COVID-19. Aceasta reprezintă o idee menită să concureze economic şi politic cu iniţiativa chineză Belt and Road (BRI), lansată de preşedintele chinez Xi Jinping în anul 2013 ca un plan pentru proiecte de infrastructură şi alte investiţii realizate de China în special în Asia şi Europa. Peste 100 de ţări au semnat cu China acorduri în cadrul iniţiativei Belt and Road, pentru proiecte precum construcţia de căi ferate, porturi, autostrăzi şi alte elemente de infrastructură. Țările G7 strâng rândurile în fața concurenței globale cu China Poziția țărilor G7 cu privire la China a devenit extrem de nuanțată, reliefând deopotrivă stările de concurență sistemică și de cooperare. “ÎnceeacepriveșteChinași concurența îneconomiaglobală, vomcontinuasăneconsultăm cu privire la abordări noastre colective pentru a contesta politicile și practicile care nu sunt de piață și care subminează funcționarea echitabilă și transparentă a economiei globale”, se arată în textul final al summitului, fiind prima dată când liderii G7 îşi exprimă criticile la adresa Chinei atât de explicit într-o declaraţie finală. În acelaşi timp, declaraţia evidenţiază un interes comun în ce priveşte cooperarea cu China în provocări globale cum sunt lupta împotriva schimbărilor climatice şi protejarea biodiversităţii. Liderii statelor G7 au îndemnat China să “respecte drepturile omului” ale minorităţii musulmane uigure din regiunea Xinjiang, precum şi în Hong Kong. Lideriimarilor democrații globaleau invocat și “importanţapăcii şi stabilităţii înstrâmtoarea Taiwan”, declarându-se în favoarea unei zone indo-pacifice libere pe fondul tensiunilor îngrijorătoare din Mările Chinei de Est și de Sud. Statele G7 cer Rusiei să pună capăt activităților destabilizatoare și să își retragă trupele din Crimeea și de la frontiera cu Ucraina Trecând de la China la Rusia, statele G7 au îndemnat Federația Rusă să pună capăt “activităţilor destabilizatoare”, să respecte drepturile omului şi să-i “tragă la răspundere” pe responsabilii de atacuri informatice de pe teritoriul său. “Cerem Rusiei să ancheteze de urgenţă, să explice într-un mod credibil şi să furnizeze explicaţii credibile privind utilizarea de arme chimice pe teritoriul său, să pună capăt represiunii sistematice împotriva societăţii civile şi a media independente şi să-i identifice şi tragă la răspundere pe cei care, dintre graniţele sale, lansează atacuri cibernetice”, se arată în comunicatul final al summitului de la Cornwall, agreat de Joe Biden și ceilalți șefi de state sau de guverne înaintea summit-ului pe care liderul SUAîl va avea cu președintele rus, Vladimir Putin, la Geneva. În același context, liderii G7 și-au reiterat apelul pentru o relație predictibilă și stabilă cu Rusia, însă au arătat că această evoluție este condiționată de respectarea și sprijinirea independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei. în cadrul granițelor sale recunoscute la nivel internațional. Declarația finală a Summitului G7 (continuare din pagina 12) (continuare in pagina 17)