Romanian Times | Iulie 2021

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Adolescentul este romanul în care Dostoievski își desenează personajul cu o stare continuă de nesiguranță, ignoranță, nedesăvârșire, dar și fantezie și exuberanță, pentru care totul este uneori posibil. Și afecțiunea, dragostea, iubirea (de oameni, dar și între sexe) e marcată în proza lui Dostoievski, aproape obligatoriu, de suferință; supliciul, chinurile luând și aici forme răscolitoare, demulte ori – de-a dreptul devastatoare, până la absurd. La nici unul dintre cei peste 500 de eroi dostoievskieni (numai din romanele sale) actul sexual nu este descris nici măcar aluziv. În 1873-1874 redactează revista „Cetățeanul”, unde publică primele pagini din Jurnalul unui scriitor – o suită de articole, eseuri, reflecții, note polemice etc. pe care continuă să-l publice între anii 1877 și 1881. Include în jurnal şi creaţii beletristice, unele considerate secundare: toate scrise anterior. În 1876 publică Smerita , calificată de autor ca „roman fantastic”, iar un an mai târziu – scrie povestirea Visul unui om ridicol , (1877). I se sugerează să dedice Jurnalul moştenitorului tronului Rusiei, Aleksandr Aleksandrovici. Educatorul odraslelor ţarului, îi transmite dorinţa monarhului rus de a-l prezenta copiilor săi, pentru „a-i înrâuri binefăcător”. În decembrie 1877 este ales membru-corespondent al Academiei Imperiale din Sankt-Petersburg, secţia de limbă şi literatură rusă. Tot atunci notează în unul din caietele sale un „Memento. Pentru toată viaţa...” cu un post scriptum: „Toate astea în afara romanului proiectat şi a editării Jurnalului unui scriitor, cu alte cuvinte – de lucru pentru minimum 10 ani, iar eu am acum 56”. Frații Karamazov , cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filozofică asupra întrebăriloresențialealeumanității:existențaluiDumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului. Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (28) – Fiodor Dostoievski fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să- și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă. „Marea taină a existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești” , spunea Dostoievski. În linii mari, ideea romanului este concentrată într-o reflecție a lui Dmitri Karamazov: „ Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul. Sufletul omului fiind terenul unei bătălii între două principii eterne, de bază: bine și rău, factorii determinanți ai comportamentului său sunt numai în el, în omul însuși”. „ Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului , atunci într - adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui”, exprimă unul dintre personajele romanului. Dostoievski declarase că „Anna Karenina” lui Lev Tolstoi l-a influențat profund în conceperea romanului „Frații Karamazov”. Prețiozitatea romanului nu este atât descrierea poveștii de dragoste și a paricidului, ci momentele și modul în care Dostoievski este în căutarea lui Dumnezeu. După tipărirea romanului „Frații Karamazov”, în 1880, mărturisea: „Intenționez ca încă 20 de ani să tot trăiesc și să tot scriu”. Între timp, în iunie 1879, la sesiunea sa din Londra, Congresul Internaţional de literatură îl alege pe Dostoievski, în unanimitate, membru al Comitetului de onoare al acestei societăţi. În februarie 1880, este ales vicepreşedinte al Asociaţiei slavone de binefacere, cu sedii în cele două capitale ale Imperiului Rus. În iunie 1880 este ales membru de onoare al Asociaţiei iubitorilor literaturii ruse. Către sfârșitul vieții, Dostoievski a avut o orientare conservatoare, național-ortodoxă și pro-țaristă. La 25 ianuarie 1881, după o dispută violentă cu sora sa V. M. Ivanova, Dostoievski face o gravă criză de nervi. Se închide în biroul său, scuipă mereu sânge, un simptom de bază al unei maladii mai vechi a lui Dostoievski – hemoptizia – , eliminarea de sânge prin tuse, în urma unei hemoragii a căilor respiratorii, specifică tuberculozei pulmonare. Seara își ia rămas bun de la membrii familiei și de la unii prieteni apropiați. Deși a doua zi se face mai bine, pe 28 ianuarie (9 februarie) 1881, dimineața, îi spune soției că „ azi voi muri” . Seara, pe la 6.30, începe agonia, ca peste două ore genialul scriitor rus să se stingă din viaţă. Sicriul cu corpul său neînsufleţit a fost pus lângă altarul Catedralei „Alexandru Nevski” din Petersburg, fiind înmormântat alături, la Cimitirul municipal Tihvinskoe. Deși contemporani, Dostoievski și Tolstoi nu s-au cunoscut niciodată, cu toate că și-au dorit. În 1910 când Lev Tolstoi a închis ochii, pe noptiera de lângă patul de moarte se odihnea un exemplar al romanului „Frații Karamazov” , scris de Dostoievski. Creația lui Dostoievski se bucură de o largă popularitate în toată lumea, fiind tradusă în zeci și zeci de limbi și constituindobiectul investigației unui număr impresionant de cercetători. Opera sa a avut o influență covârșitoare asupra prozatorilor de la răscrucea secolelor XIX-XX, făcându- se simțită până în prezent. Ecouri dostoievskiene se găsesc în proza rușilor L. Andreev, A. Belîi, D. Merejkovski, Z. Gippius, M. Bulgakov, B. Pasternak etc.; A. Gide, Fr. Mauriac, G. Bernanos,A. Camus, Marcel Proust (Franța); GrahamGreen, James Joyce (Anglia); H. Mann, T. Mann (Germania); R. Musil și Franz Kafka (Austria); O’Neill, T. Williams (SUA). FiodorMihailovici Dostoievski este creatorul romanului polifonic, în care destinele și caracterele prezentate nu sunt trecute prin filtrul conștiinței unice a scriitorului, ci lasă să se manifeste pluralitatea vocilor, drepturile egale ale conștiințelor de a prinde viața. Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880)) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei Ortodoxe. Berdiaev mărturisește: «culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor». Așa cum observă Berdiaev, în centrul operei lui Dostoievski se află omul: «Omul este un microcosmos, centrul existenței, soarele în jurul căruia se învârt toate. Totul este în om și pentru om. [...] Dostoievski a dezvoltat onouă științăaomului». Dostoievski analizează omenirea în integritatea ei. Teme obsedante precum crima, suicidul, nebunia, umilirea, mândria rănită, auto-distrugerea, colapsul valorilor familiei se întâlnesc (câteodată chiar la același personaj) cu iubirea, regenerarea spirituală prin suferință, smerenia, solidaritatea față de cei aflați în nevoie. Dostoievski percepe umanismul însă strict prin intermediul religiei creștine. Se distanțează de filozofi precum Ludwig Feuerbach, cel care avansase „Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.” — Fiodor Dostoievski (continuare în pagina 17)