Romanian Times | Februarie - Martie 2022

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura Pneurile pe asfatul ud foșnesc lăsând în urmă pene lungi de apă. Sunt înconjurată. America este o țară pe patru roți, toată lumeapleacădeundeva sau seduceundeva. În mașini, pe autostrăzi, în magazine. Oamenii se aud ca un pumn de monede mici, aruncate pe jos, pe mocheta din birou. Tot felul de siluete în mișcare, vin, plătesc, aleargă, mănâncă și se culcă. O mulțime anonimă. Românii pe care i-am cunoscut aici au case și mașini, joburi și sunt tot timpul ocupați. Unii dintre ei au un copil sau doi făcuți cu puțin înainte de 40 de ani, când nimeni nu e bătrân, dar nici tânăr nu mai e. Atunci când copiii lor vor fi adolescenți, ei vor fi deja obosiți, atunci când copiii lor vor avea vârsta lor, ei nu își vor mai aminti că sunt. Până atunci aleargă, un du-te vino semi- permanent, pe o autostradă. In fiecare iarnă, de Crăciun, când îi văd, îmi spun cât sunt de fericiți sau așa mi se pare mie că îmi spun. Ideea revine: au case, mașini și joburi și stabilitate. Eu trăiesc într-o Românie instabilă și nu spun niciodată că sunt fericită, dar câteodată, foarte rar, chiar sunt. Trăiesc de foarte mulți ani într-un bâlci de bucurii și tragedii mai mari sau mai mici. Ca la moși. Dar nu sunt niciodată anesteziată. Sunt vie și mă doare, de fapt doare pe toată lumea, eu nu sunt o excepție. Singurul lucru care mă face privilegiată este că pot să scriu despre lucrurile aceastea. Puțin, foarte puțin, atât cât mă lasă România să scriu. În rest, încerc să supraviețuiesc. Câteodată, supraviețuitul asta înseamnă lucruri tare simple: mersul acasă, la mama, vara, alteori doar vin roșu fiert într-o O pitică albă *** duminicăde ianuarie cânddincauza zăpezii nu circulămașinile în București și ajungi cu greu la un restaurant de cartier, din spatele Casei Presei, cu câte un prieten. După ce ajungi acolo, te întrebi ore întregi, împreună cu el, de ce mai scrieți. Ultimul meu prieten din lumea literară s-a îmbolnăvit de TBC și l-am dus eu la trei doctori, pentru că îi cunoșteam pe doctori. El nu avea niciun ban și când am aflat că are TBC a trebuit să îi cumpăr ceva de mâncare, simțindu- mă vinovată că eu aveam banii ăștia de mâncare și el nu. Acasă trăiesc printre oameni care abia reușesc să supravietuiască și sunt foarte rar fericiți. Aici trăiesc printre oameni care par tot timpul fericiți, dar nu simt nimic, nici măcar propria lor negare. Iar eu simt totul. Nu știu unde mai e casa mea și îmi e dor de orice lucru de pe lumea asta, de parcă le-aș fi avut pe toate și acum nu le mai am. Tot ce știu e că, deasupra mea, soarele se va transforma cândva dintr-o stea strălucitoare într-o stea rece, o pitică albă și totul va dispărea cu adevărat. Probabil, mult mai devreme, nimic nu va mai conta, universul își va reintra în drepturi și dansul lui cosmic va continua la nesfârșit. Și gândul asta, e un gând bun, liniștitor. Că totul se termină și nimic nu se termină. Abia de acum încolo încep să înțeleg liniștea. Abia de acum încolo încep să înțeleg și nu îmi mai doresc decât să-mi sprijin fruntea de geamul lumii și să rămân așa. (continuare in pagina 17) (continuare din pagina 7) Despre patria lecturii ... chiar din inimă să numai fii întreg,/ Îi place lui Dumnezeu? Ci sufletul trebuie, cred,/ Să rămână pur, astfel acvila Atot-Puterniciei își apropie aripile/ Cu lauda cântecului său și glasul atâtor păsări./ Este Esența, este trupul ființării (v. Hölderlin, Friedrich, „ In lieblicher Blaue ”/ „În albastru suav”, în volumul Postume ). Hermann Hesse îl caracterizase pe Hölderlin ca: „arhetipul poeților predestinat de Dumnezeu și jertfit de Dumnezeu, strălucind în puritatea sa supraomenească, plin de noblețe și dureroasă frumusețe”. Descendentă din aceeași tipologie umană de creatori, Livia Iacob duce mai departe meditația în această cheie poetică –mai ales atunci când rememorează figura mamei, dezvoltările psihice și conexiunile afective cu aceasta –, inaugurând și un ritual nou de trecere, de la singurătatea primordială a ființei la singurătatea surplusului de prezență al feminității : – Mamă, de ce caii aleargă/ contracronometru/ și nici măcar nu se opresc/ să se adape/ când fuga lor,/ atât de intensă,/ îi poartă înspre lumină,/ îi poartă înspre singura, imposibila/ poartă,/ mamă, de ce caii sunt astăzi/ ființe mai mici decât mine?// – Nu sunt mai mici/ și nici nu sunt ființe,/ doar inevitabile priviri înlăuntru,/ acolo unde crăciunul există/ și poate fi adevărat/ după șapte ani de doliu,/