Romanian Times | Aprilie 2022

ROMANIANTIMES MESAJE BIBLICE 18 (continuare din numarul trecut) de Preot Paroh Aurel Sas, Detroit „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4) Pentrua înțelege lacrimile, lacare se referăHristosMântuitorul, înaceastăFericire a 2-a, iată în vechime trăiau doi soți credincioși și evlavioși, Andronic și Anastasia, care aveau și doi copii. Dar într-o vreme de boală amândoi s-au îmbolnăvit și au murit! Tatăl copiilor,Andronic, a îndurat durerea cumai multă bărbăție, zicând ca Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Dar mama, Anastasia, plângea deznădăjduită, aruncându-se deasupra mormântului copiilor. Dar în durerea ei nemărginită ca mamă, i s-a arătat din mila Domnului, Sf. Mare Mucenic Iulian, care a întrebat-o: „De ce plângi? Și nu lași spre odihnă pe copii tăi? Și după ce a încredințat-o căci, copii ei sunt în Împărăția Cerurilor și se bucură de cele cerești, a mai întrebat: De ce plângi? Și i-a zis Sf. Iulian că, ar fi cu mult mai bine dacă ai plânge pentru păcatele tale”. De la aceste cuvinte, Anastasia a închinat tot plânsul vieți de atunci, pentru păcatele ei. Acum înțelegem că, nu lacrimile cele în deznădejde și pentru cele lumești sunt cele la care se referă Hristos Domnul în fericirea a 2-a, ci la lacrimile pentru păcatele săvârșite, pentru binele ce a trebuit să-L facem în porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele etc, și nu l-am făcut și nu se știe când plecăm la dreapta judecată a lui Hristos Dumnezeu pentru viața în Rai, dacă amplâns pentru păcate și pentru viața în Iad, dacă nu am avut lacrimile pocăinței. Așadar, lacrimile de pocăință în plânsul pentru păcatele făcute și pentru binele pe care nu l-am făcut, pentru Hristos Domnul ca să-l redobândim în viața noastră, spală sufletul de păcate și-l întoarce la Dumnezeu, acestea sunt lacrimile din Fericirea a 2-a: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Cel ce dorește cu adevărat fericirea cea adevărată a vieții în Hristos, nu poate ocoli calea lacrimilor în rugăciunile lui. Și Mântuitorul Iisus Hristos a plâns la moartea lui Lazăr: „Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35), împărtășind durerea cu cei ce plângeau pentru moartea lui Lazăr, pe care apoi l-a înviat din morți (Ioan 11, 44-45) și l-a redat vieții spre slava lui Dumnezeu. De aceea, precum pentru stingerea focului e nevoie de apă, tot așa este nevoie pentru stingerea focului păcătos, de lacrimile pocăinței. Apostolul Petru, pentru lepădarea de Domnul (Luca 22, 54-61), zice Scriptura că: „ Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar” (Luca 22, 62). Așa Apostolul Petru a fost reprimit înapoi în poziția de Apostol, mărturisind de trei ori că, Îl iubește pe Iisus Hristos Mântuitorul lumii și al lui (Ioan 21, 15-17) și al nostru. Deosebirea între întristarea după Dumnezeu și întristarea lumii „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Cor. 7, 10). Aici este deosebirea că, „ întristarea cea după Dumnezeu”, că Îl putem pierde prin necredință și păcat , „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”, dar „ întristarea” cea după pierderea celor lumești, „aduce moarte” (2 Cor. 7, 10). Iar mai departe, Scriptura ne descoperă roadele întristării după Dumnezeu, zicând: „Că iată, însăşi aceasta, că v-aţi întristat după Dumnezeu, câtă sârguinţă v-a adus, ba încă şi dezvinovăţire şi mâhnire şi teamă şi dorinţă şi râvnă şi ispăşire! Întru totul aţi dovedit că voi înşivă sunteţi curaţi în acest lucru” (2 Cor. 7, 11). Toată întristarea după pierderea celor lumești este în descoperirea Scripturi: „ deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Ecclesiastul 1, 2). Și „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Plsam 143, 4). Astfel, acela care plânge pentru Hristos Mântuitorul că a suferit pe Cruce pentru el și lumea întreagă, care plânge pentru păcatele lui, pentru binele pe care nu l-a făcut și nu s-a păstrat curat, acela va fi mângâiat și se va bucura cu Domnul Iisus, Care va șterge toată lacrima de la cei credincioși, care au plâns pentru păcate, „ Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 17). Așadar, plânsul omului după Dumnezeu îl izbăvește de plânsul veșnic în Iad, iar plânsul cu întristarea după „ lume aduce moartea” (2 Cor. 7, 10). Omul trebuie să se gândească că, dacănuva plângepentruDumnezeu înviața aceasta care, îi aducemângâiere veșnică cu iertarea păcatelor, tot va plânge pentru pierderea celor pământești și trecătoare: pierderea de averi, bogății, desfătări păcătoase etc, care nu îi va aduce mângâierea nici în viața aceasta și nici în cea veșnică. Iar plânsul pentru Dumnezeu și pentru păcatele făcute, ne conduc spre Fericirea a 2-a, unde Hristos Domnul fericește pe cei ce plâng, zicând: „ Fericiţi cei ce plâng”, cu răsplata, „ că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Răsplata celor care plâng pentru Dumnezeu Prima răsplată, a celor care plâng pentru Dumnezeu este chiar în Fericirea a 2-a: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 45), este mângâierea care, vine din iertarea păcatelor și mântuirea veșnică a sufletului să, nu ajungă în Iad pentru păcatele făcute. Iar mângăierea, care vine de la Duhul Sfânt Mângâietorul (Ioan 14, 26), nu se referă numai pentru viața aceasta, ci în special vizează viața veșnică, în Împărăția Cerurilor. Cei ce plâng în pocăință pentru păcatele lor, sunt mai fericiți decât cei care râd în păcatele lor. Cei ce plâng pentru Dumnezeu și păcatele lor, sunt mai fericiți decât cei ce se cred „fericiți” fără Dumnezeu, căci orice fericire fără Dumnezeu în cele ale vieții, pe care o crede omul, este o înșelăciune și o dezamăgire pe care, o vede după puțin timp, dar este prea târziu. Exemplu, Iuda Iscarioteanul , nu a plăns pentru păcatul vânzării Mântuitorului lumii, Iisus Hristos și astfel a ajuns și s-a spânzurat: „ Şi el (Iuda), aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27, 5).Așa cad în deznădejde și cei necredincioși când pierd cele pământești și se sinucid! Sfinții au plâns, vărsând lacrimi chiar pentru cele mai mici greșeli în viață. Sf. EfremSirul, despre nimic nu a vorbit și nu a scris în viață mai mult, decât despre trebuința de a vărsa lacrimi de pocăință. Sf. Grigorie de Nyssa, scria că: „Pentru Efrem să plângă neîncetat era precum pentru ceilalți să respire”. Chipul Sf. Efrem Siriul, după mărturia Sf. Grigorie, strălucea de bucurie în plâns, și în același timp lacrimi de bucurie se revărsau din ochii lui. Aceasta este răsplata mare a celor care plâng după Dumnezeu în minunea și taina divină a plânsului. Sf. Ioan Scărarul, este unul dintre pildele fericite de plâns pentru Dumnezeu. Sf. Ioan Scărarul nu se putea ruga să nu plângă, să nu-i vină lacrimi. Sigur că da, pentru că se gândea la măreția și strălucirea, iubirea, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, Care a trimis din iubire în lume pe Fiul Său, Iisus Hristos (Ioan 3, 16) și oamenii L-au răstignit, și la micimea și răutate omului în plăcerile lumești și în nepăsare de credință, în care își pierd sufletul. Sf. Ioan Scărarul, a scris Cartea cu cele 30 de trepte ale ridicării duhovnicești spre Dumnezeu, în lacrimile luminoase ale plânsului, încât sub strălucirea acestei lumini a harului Domnului a scris, în această carte despre lacrimile fericirii, zicând că: „Precum focul arde și mistuie ramurile uscate, tot așa și lacrima curată, spală toate necurățiile din lăuntrul omului și din afară”. Așadar, răsplata celor care plâng pentru Dumnezeu este neasemuit de mare sub soare, în mângâierea veșnică întru Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teologul, care mai este numit și teologul luminii, pentru că a văzut lumina Dumnezeiască în plânsul lui, se ruga zicând: „Cuvinte (Iisus Hristos) dă-mi să țin și să sărut picioarele Tale și cu izvor de lacrimi, ca și cu niște mir de mare preț, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte (Iisus)...”. Astfel, lacrimile celor credincioși în rugăciune sunt un mare dar de la Dumnezeu. Să luăm dar, vaiul descoperit de Hristos Domnul, zicând: „Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25), ca să se ne întoarcem la plânsul pentru darul credinței în Dumnezeu și pentru păcate, ca să ajungem la Fericirea a 2-a, în care Domnul fericește pe cei ce plâng, zicând: „ Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4) cu răsplată veșnică. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5) Primul exemplu de blândețe și smerenie, de la care să învețe omul, după Fericirea a 3-a, este Domnul Iisus Hristos, după cum zice: „învăţaţi-vă de la Mine (Iisus), că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar cât de mult s-a smerit și a fost blând, Iisus Hristos, ne descoperă Scriptura, zicând: „Ci S-a deşertat pe Sine (Iisus), chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 7-8). Deci, la o blândețe și smerenie desăvârșit S-a coboât Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, pentru mântuirea lumii de sub moartea păcatelor, venind din cer de la Tatăl la noi. Iar de aici trebuie să înțeleagă și omul ca, să îmbrățișeze din toată inima în viața aceasta învățăturile celor 9 Fericiri dacă vrea să se mnâtuiască și să nu ajungă în Iad. Cu blândețea Lui, Domnului Iisus Hristos, a mustrat nedreptățile și păcatele cărturarilor și fariseilor și așa ia înfricoșat ca să se întoarcă la pocăință să nu moară în păcatele lor. De aici, Sf. Ioan Gură de Aur scrie că, „a fi blând nu înseamnă a nu mustra răul ca, să salvezi sufletele de la moarte”. Afiblând, însemană a nu te lăsa săfimânios de la nimic. Scriptura zice: „Mâniaţi- vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26). Și continuă, Scriptuira zicând: „Acumdeci vă lepădaţi şi voi de toate acestea:mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră ” (Col. 3, 8). Mânia duce la săvâîșirea RĂSĂRITULCELDE SUS ȘIAJUNGEREALAVEDEREALUI PRIN CELE NOUĂ FERICIRI (Matei 5, 3-11) (4) (continuare în pagina 19)