Romanian Times | Mai 2022

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura “More than 2,000 years after Augustus banished him to deepest România, the poet Ovid has been rehabilitated. Rome city council on Thursday unanimously approved a motion tabled by the populist M5S party to “repair the serious wrong” suffered by Ovid, thought of as one of the three canonical poets of Latin literature along with Virgil and Horace. […] Ovid’s many poems and letters in exile, collected în Tristia and The Black Sea Letters, have been described by critics aș a “clinical presentation” of the condition of exile, “demonstrating its debilitating effect upon a man’s morale, his talents and perhaps his psychology”. The Guardian /17 decembrie 2017 În 2013 scriam, “Nu am avut niciodată bunici la țară, tata a crescut în București și mama în Mangalia și Constanța, iar eu și sora mea ne-am jucat în fața blocului turn în care locuiam, în cartierul Tomis Nord; cu toate acestea, dacă îmi doresc ceva pentru anul care vine, este să am o bucată de pământ și o livadă; de fapt, îmi doresc liniștea din livada mea. Un spațiu în care nu este permis accesul mârlăniei, prostiei, agresivității și lipsei elementare de respect reciproc, un spațiu în care oamenii se valorizează pentru ceea ce sunt și nu sunt urâțiți de o societate mutilantă. Dacă îmi doresc ceva pentru 2013, este să emigrez definitiv într-o livadă din țara mea.” Am trăit multă vreme cu iluzia că poți să emigrezi în propria ta țară, că poți să îți construiești mica ta Românie, cu atmosfera din casa ta, cu toate cărțile și cafeaua ta, cu tablourile prietenilor pe pereți și seri petrecute împreună cu familia și cu oameni asemeni ție. Că mica ta Românie poate fi o nișă, lipsită de răutate, de prostie, de agresivitate și mai ales de minciună; că poți trăi normal. Dar nu a fost așa. Deși am devenit o specialistă în enclavizare, până la urmă, România, țara cu numele ăsta a reușit să se strecoare și să hărțuiască, extenueze, maculeze totul. Prin corupție, prin sărăcie, prin disperare și boală. Dacă îți petreci vremea gândind atât de mult la sensuri și la ceilalți, așa cum obișnuiesc eu să o fac, clopotul tău de sticlă nu e vreun clopot, e cerul liber. Firesc, și cel “înstelat de deasupra noastră”, dar pentru mine, mai ales cerul pe care îl ai noaptea deasupra capului pe câmpul de război; atunci când învingătorii pleacă să chefuiască și cei care au căzut plâng slab. Atunci sticla cerului se transformă într-un geam spart și murdar de lacrimi: cerul românesc. Mi-ampetrecut ultimii zece ani în țara mea, făcând echilibristică pe frânghia murdară a circului de stat. O balerină căruntă care și- ar dori să iasă la pensie, dar nu poate încă, pentru că are facturi de plătit. Pendulam între extenuarea acelui câmp de luptă și a-mi găsi totuși resurse interioare, pentru a putea merge înainte. Resursele au fost în primul rând oamenii: familia și prietenii, apoi scrisul. Am încercat să trăiesc frumos. Apoi printr-un miracol, exilul, exilul real a venit peste mine. Nu l-am căutat și nu l-am așteptat, dar atunci când a venit am avut curajul să spun da și să merg înainte. Dacă aș fi spus nu, aș fi trăit pentru tot restul vieții cu un regret uriaș. De câte ori mi-ar fi fost rău, aș fi regretat că nu am avut suficient de mult curaj să fac pasul. In plus, acasă era răul cunoscut, la care m-aș fi putut întoarce oricând. Trebuia să încerc și mai ales trebuia să înțeleg care e semnificația acelei Exilul interior și exilul exterior porți deschise în viața mea. Așa a început exilul meu real. Sunt născută sub semnul exilului, într-un oraș care a ajuns pe harta lumii întâmplător, din cauza unui mare poet latin exilat, dar nu am gândit niciodată așa, până când nu am ajuns în America. Pentru mine Ovidiu era doar un poet. A trebuit să îmi scriu propriile Triste și Pontice, ca să îl privesc altfel. Afi scriitor în exil presupune a lăsa acasă o mare parte din rădăcina ta. Limba, jocurile de cuvinte, lumina cu care ești obișnuit, atingerile, oamenii pentru care scrii, joaca din copilărie, oameni care te citesc și vorbesc cu tine despre ce ai scris, colegii de generală, mormintele bunicilor, prima iubire, oameni care îți scriu scrisori. Afi om în exil înseamnă exact același lucru, cu variații individuale. Cu toate acestea, de când sunt aici, de doi ani, nu am întâlnit nici măcar un singur român-american, născut în România, care a pronunțat în fața mea cuvântul exil. Atunci când vorbești cu ei despre România, au un fel de zâmbet tatuat pe față. Îmi aduc aminte de păpușile victoriene din porțelan sau de bărbații îmbrăcați în femei din teatrul lui Shakespeare, când femeile nu aveau voie să calce ca actrițe pe scândura scenei și bărbații încercau să le joace rolurile. Îi recunoști de la distanță pe cei care încearcă să pară altceva, pentru că principala lor meserie e negarea. Sunt oameni care citesc în fiecare zi știri despre România, care (continuare in pagina 20)