Romanian Times | lunie 2022

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura Am ales să scriu această carte, pentru că simt nevoia să îmi strâng în brațe țara suspendată în mine și să mă gândesc la vindecarea ei. Poate vindecarea ei nu va veni în timpul vieții mele și nu voi fimartoră la ea, dar cel puțin știu că am încercat. Am încercat să o ajut scriind despre ea și am încercat să mă ajut pe mine. Mi se pare că ceea ce nu au înțeles cei din jurul meu care au ales negarea, este că negarea e un bandaj provizoriu și relativ ușor de obținut, dar bandajelenuvindecănimic,doaracoperă.Ar trăi mult mai bine cu ei înșiși dacă ar spune adevărul, în sens eliberator. Și adevărul este că exilul doare. Și o spune un om care acasă trăia într-un un exil interior prelungit, și aici trăiește într-un exil exterior permanent. Nimeni nu a plecat vreodată din cultura în care s-a născut de prea mult bine. Din diferite motive, fiecare a fost forțat să lase în urmă tot ce avea la momentul respectiv și să plece într-o lume în care va fi un alt străin, până la moarte. Faptul că tu, ca persoană, ai ales să pleci la un anumit moment, iar exilul tău nu este impus de nimeni - este un autoexil - nu modifică în niciun fel emoțiile legate de ruptură și necunoscut, de frustrare, de pierderea identității. Fiecare dintre noi avem un subconștient individual care face parte din subconștientul colectiv. În secunda în care pleci, te rupi de subconștientul colectiv românesc și durează un timp până faci imersia în noul subconștient colectiv în care ai ajuns. Decenii. Sau, nu îl faci deloc. Copiii americani cresc cu Boogie Man și cu dovleci de Hallowen, care sunt foarte departe de Ileana Cosânzeana și Făt- frumos-din-lacrimă, șir de cuvinte care nici măcar nuaș îndrăzni săcredcăpot fi traduse. Nu numai în engleză, în orice limbă. Asa cum nu aș îndrăzni să traduc in engleză, “Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru, potcovit pe luna plină/cu miros de la sulcină, / înhămat pe soare plin/tot cu miros de pelin,/ și ținut de gât cu mine/tot în dragoste de tine”. Subconștientul colectiv conține toate elementele inefabile a mai multor generații. Este asemeni unui câmpenergetic, asemeni unui ocean universal, în care înoți, trăiești și la care te raportezi. Când pleci și ești scos cu brutalitate din acest ocean, ca din lichidul amniotic, toți acei cili senzitivi cu care simțeai lumea, se atrofiază și devin membrul amputat care doare. Nu mai percepi lumea în senzitivitatea ei, devii doar un hibrid extrem de funcțional, iar absența subconștientuluicolectivcarete-aînconjurat de la naștere, devine membrul fantomă care nu te părăsește niciodată. Chiar și atunci când îl înlocuiești cu o proteză sofisticată și strălucitoare, știi înfiecaremomentcăoparte vie a trupului tău nu mai e cu tine, pentru că trebuie să te scoli în fiecare dimineață si să îți potrivești proteza de țară adoptivă pe ciotul tău de țară. Iar când ajungi să o faci fără efort te consideri un învingător. Nu știu cum este în Europa, în societăți ca cele din Spania și Italia, mai aproape de memele societății românești, sau în țări ca cele nord și vest europene, sau chiar și pe coasta de est a Americii, care este cultural mai complexă; aici sunt înconjurată de români care au tot felul de manifestări paradoxale. Tendința naturală a subconștientului individual de a face parte, sau de a se raporta la subconștientul colectiv familiar, îi face să plătească mii de dolari, ca să aducă cântăreți de muzică populară, care să le cânte în California, în timp ce ei trag o horă cu prietenii lor, tot români, pe Exilul interior și exilul exterior “porch”. Și nu li se pare nimic ciudat în asta. Este mult mai simplu să asculți în mod obsedant” Pușca și cureaua lată”, decât să te întrebi, măcar o singură secundă, de ce o faci. Care este nevoia interioară la care răspunzi în modul acela? Am cunoscut medici care muncesc până la epuizare, într- un soi de sclavagism perpetuu, petrecându- și în Europa unicele două săptămâni de concediu pe care le au într-un an. De la o distanță așa de mare, Europa tot un fel de acasă e, sau e oricummai aproape de “ideea de acasă”. Poate, cândva, își vor cumpăra o casă acolo. Până atunci, par a trăi în umbra unei proiecții nesfârșite, fără să trăiască de fapt. De obicei, rațiunea aparentă de a trăi așa este copilul sau copiii americani pe care îi au. O altă proiecție: Să aibă copilul meu tot ce nu am avut eu, să fie copilul meu american liber. Un fel de religie cu Dumnezei fabricați personal. Oamenii trebuie să se împlinească prin ei înșiși, nu prin ceilalți. Devotamentul în această situație este de fapt distructiv în primul rând pentru copil, pentru că este opendulare tristă între atașament și condiționare. Una din cele mai dureroase laturi ale exilului, pe care o întâlnesc cel mai des pe aici, este existența copiilor românilor americani condamnați la fericire de către părinții lor, părinți care se sacrifică zilnic pentru ei și le-o spun. Câteodată tot zilnic. Practic, ne-am adus tot bagajul de condiționare al părinților noștri, (continuare in pagina 20)