Romanian Times | August 2022

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES CUM DISPARE HAOSUL Slavomir Almăjan Travaliul meu de autodefinire este numai al meu, pentru că buzele lui Dumnezeu m-au rostit cu un nume, deci cu un miez specific numai mie. El a rostit și numele tău, tot unic, iar povestea destinului tău etern este deasemeni unică. Fiecare din miliardele de povești sunt profund unice dar au același sfârșit: eterna revelare a gloriei lui Dumnezeu. În multele din serile mele îmi găseam împăcarea nu găsind răspunsurile ci armonizând întrebările într-o cântatâ din inimă adorare…Găsesc că această stare ar fi singura care mă poate feri de cruzimea izolării. Cugetarea în tihnă, sub firmamentul de taină al propriei mele existențemi-a fost,nu odată, “pășunea de verde” și “apa de odihnă”. Perspectiva infinitului și a eternității înfiorată de intensitatea scrutărilor mele a făcut, în atâtea rănduri, ca torentele tenebroase ale unui viitor incert să mi se pară nevrednice de a fi luate în considerare în tainica ecuație a existenței mele. În grabnicele mele vorbiri mă găseam spunând “existența mea pe acest pământ” în felurite contexte. M-am oprit însă…Acum, când rostesc “existență” mă gândesc la substanță și nu neapărat la unamaterială. Dacă existenței i s-ar lua aura cerească, pentru a avea semnificație terestră, ea ar deveni prezență. Vreau să nu înțelegeți că scriu un eseu bazat pe tezaurele mai mult sau mai puțin iluzorii ale stiinței ci mai degrabă scriu sau descriu un fragment al cronicii relației mele cu mine însumi, dincolode realmul care nu pare a-mi favorabil. Ei bine, văd două căi care se desprind dintr-un drum comun, văd chiar posibilitatea de a umbla pe “două cărări” în procesul de autocunoaștere. Fie că umblăm stabili pe una sau pe cealaltă dintre căi ori împleticiți pe amândouă de-odată,noi umblăm, deci procesul autodefinirii se desfășoară. Cugetul care, după scriptură, devine o mărturie pentru sau Perpetua Rostire (1) împotriva noastră, poartă răni noi si cicatrice vechi de pe urma acestui proces. De fapt primul trecător ieșit în drumul umblărilor mele a fost Taina. Și continuăm să ne întâlnim, să ne dăm binețe. “Bună dimineața, Taină, cum de te văd singură?” Taina pare a-mi răspunde întotdeauna. În cele din urmă mi-am făcut obicei și datorie să aleg mereu aceeași cale pentru plăcerea de a mă auzi strigat pe nume într-o sinceră rostire de binețe. Și apoi, mă întereb, de ce este nevoie de travaliul autodefinirii? De ce? Răspunsul mi-a venit pe neașteptate: de a ne pronunța prezența. Astfel, ca o urmare aproape firescă, noi ne manifestăm prezența. Și găsesc această ordine absolut la locul ei, cu atât mai mult cu cât noi nu putem concepe un ceva fără un dincolo de ceva, un eveniment fără un eveniment dincolo de el. Noi nu putem găsi soluția la TOATE problemele noastre și nici nu vom putea curma șirul care ne cuprinde… Sinuciderea ar părea a fi antidotul universal al disperării dar și ea are un dincolo ireversibil, în eternitate. Înțelegerea acestor lucruri propune acceptarea lor, armonizarea gândurilor noastre cu acceptarea. “Eu sunt Cel ce sunt” a fost rostirea supremă a existenței supreme. DacăMoise a înțeles imensitatea acestei rostiri noi nu știm dar știm că el a acceptat-o și a umblat conform cu această minunată acceptare. Înclin să cred că că el a înțeles că înțelegerea ei a fost cu mult dincolo de puterile lui si nu a mai rostit nici o întrebare în privința identității Lui. Moise s-a înfățișat ca nimeni altul cu manifestarea prezenței lui Dumnezeu. Știm că Moise a tânjit adânc să vadă în dincolo, să-L vadă pe Dumnezeu în ceea Ce El este dar lucrul acesta a fost cu neputință. El a putut să vadă doar spatele Lui într-un moment mai scurt decât o clipire. Tânjirea lui Moise a continuat în oamenii de după el și a sunat maiestuos în psalmii lui David, în strigătul de pocăință a lui Iov, în smerirea lui Nabucodnețar, în mâinile lui Daniel întinse înspre Ierusalim, în nevoia mea de a asterne aceste cuvinte pe hârtie, în mirarea ta, cititorule, în starea de exaltare a poetului… Ar părea că suntem prinși într-un vârtej nimicitor în care singura parte vizibilă din noi este neputința. Îți vei zice poate că Dumnezeu a dat dovadă de cinism când te-a așezat acolo unde ești doar ca să fi absorbit în ochiul acestui vârtej fără șansa de a spune nu. Nu asta, cititorule,am vrut sa spun, când am spus că noi nu vom găsi soluția la toate problemele noastre… Intenția mea este să încercăm să înțelegem că noi suntem mai mult decât ceea ce credem că suntem și că, de fapt, prin rostirea existenței noastre de Oboseala ne ajunge pe toti. Ne simtim extenuati deseori. Mai ales dupa ce am lucrat, ne-am trudit si n-a iesit mai nimic. Adica tot efortul nostru a fost in zadar. Emotia asta ni se asterne pe inima dupa ce am facut tot ce am putut noi mai bine in familie, in biserica, la locul de munca si nimic bun nu a aparut inca. La fel il pricep si pe Petru in acea imprejurare descrisa de Luca in capitolul 5 al scrierii sale. Chiar daca nu ai fost niciodata un pescar, sunt sigur ca poti simti dezamagirea si extenuarea sa intr-o oarecare masura. Ai simtit vreodata teama crescanda ca eforturile tale probabil ca nu vor culege nici o rasplata - ca vei esua? Te-ai oprit vreodata si ai privit la finalitatea actiunilor tale si ai intiparit pe tine acea eticheta – eu sunt un esec? Eu am facut-o. Ori de cate ori imi aduc aminte sau citesc pasajul din Luca si privesc la ce s-a intampat acolo sunt prudent si curios. Curios pentru ca mi se tot pare ca mai e ceva ce nu am priceput si prudent pentru ca nu vreau sa cad prada triumfalismului ieftin care zice „cu Isus in barca poti avea de toate.” Iti amintesti cum decurge povestea? Petru, care nu este strain de Isus, a pescuit toata noaptea, dar s-a intors cu mainile goale. El era un pescar profesionist. Treaba lui era sa prinda peste, sa vanda peste si sa-si asigure familia cu veniturile din tranzactie. Dar acum el nu reusise asta. Priveste-l pe viitorul apostol cum spala mrejele de pescuit pe malul lacului impreuna cu restul echipei sale de pescuit. Ultima lor experienta de pescuit fusese un esec total si nici macar munca obositoare de ingrijire si reparare a uneltelor de pescuit nu putea indulci situatia. Nu vedea nici o recompensa in asta. O facea pentru ca trebuie. Ai fost vreo data in situatia asta? Sa nu ai chef de nimic dar sa faci doar pentru ca trebuie? Si eu... Desigur, Isus nu este niciodata departe si chiar si in timp ce pescarii isi curata mrejele, Isus si-a inceput sa spuna Cuvantul lui Dumnezeu oricui s-ar opri sa asculte. In acel moment, in timp ce magazinul lui Petru era gol, plajele erau pline. Multimile s-au adunat si inghesuit pana cand situatia a devenit incomoda chiar pentru un eveniment in aer liber. Asa ca Isus il intrerupe pe Petru si ii cere o favoare: „Te superi daca folosesc barca ta?Ai putea sa o indepartezi putin de margine in timp ce eu continui sa vorbesc?” Gandeste-te acum la Petru. Obosit, imi imaginez ca il durea corpul, ochii ii simtea uscati si tanjeau sa se inchida si ca se gandea la o masa si la o spalare buna. Si Isus vine la el si ii spune ceva in genul „Petre, te superi daca mai mergi putin cu barca?” Acummrejele vor trebui sa astepte. Probabil ca Petru si-a vazut partenerii de pescuit continuand curatenia, in timp ce el statea la prova si asculta in tacere cum Isus dezlipea cu grija de pe mintea oamenilor straturile de tradionalism cu care religiosii lumii ascunsesera Cuvantul lui Dumnezeu de ei. Petru nu auzise niciodata pe nimeni vorbind asa cum o facea Isus. Pur si simplu nu puteai sa-L pui pe Isus in nici o categorie a invatatorilor. Vorbeste ca nimeni altul. Ar putea fi el Mesia?Ar putea El sa fie Mantuitorul? Petru inca se gandea la asta cand si-a dat seama ca se facuse liniste. Si-a ridicat privirea si a vazut ca multimile incepeau sa se rareasca pe plaja si dispareau peste campurile care se intindeau spre dealurile dincolo de tarm. Isus terminase cuvantarea. Tot ce se auzea erau sunetele pasarilor care se invarteau deasupra capului sau si loviturile apei ce se izbea de barca. Era pe cale sa ridice vasla si sa conduca barca inapoi la tarm, cand Isus l-a surprins: „Sa mergem la pescuit”. „Umm, bine, dar tocmai m-am intors de la pescuit.” ar fi putut spune Petru. “Stiu. Dar m-am gandit ca ar fi bine sa merg din nou la pescuit – nu trebuie sa mergem departe, doar unde este mai adanc – stii locul, nu? “Da, am pescuit acolo aseara. De fapt, am pescuit in multe locuri aseara. Pestii pur si simplu nu se arata in acest moment – nu am prins nimic – nu avem nimic.” “Stiu. Dar sa incercam oricum.” Unmoment de tacere a trecut intre ei, doar deranjat de un val de ganduri pe care Petru le-a pastrat pentru el. Pana in cele din urma Petru a spus simplu: „Sigur. Daca asta vrei sa faci, vommerge la pescuit.” Probabil stiti cum se desfasoara restul intamplarii – Luca descrie putin haosul care trebuie sa se fi desfasurat acolo. „Cand au facut aceasta, au prins o multime de pesti de au inceput sa le rupa mrejele. Asa ca le-au facut semn partenerilor lor din cealalta barca sa vina sa-i ajute; au venit si au umplut ambele barci atat de pline incat au inceput sa se scufunde”. (Luca 5:6–7) Acumnu sunt sigur daca este vina cartilor de povesti biblice pentru copii editate prea simplist sau ca avemnoi un instrument selectiv ce evidentiaza partile care ne plac— dar undeva pe parcurs am trecut cu vederea un detaliu semnificativ in acest eveniment. Si poate ca nu este singurul. Pentru ca retorica acestei povesti pare adesea sa se bazeze inmare masura pe „ai incredere in Isus si el iti va umple mrejele” – un tip de triumfalism crestin care miroase a evanghelie a prosperitatii. Miracolul este inconfundabil fara indoiala iar ce straluceste pentru mine acum este disponibilitatea lui Petru de a asculta dincolo de dezamagirea sa. De fapt cred ca acolo se termina triumfalismul pe care vor unii sa-l vada in aceasta situatie. Petru sta pana la genunchi in (z)baterea pestilor – rodul binecuvantarii lui Dumnezeu si rasplata ascultarii sale – si nu pretinde nimic din atingerea lui Dumnezeu asupra vietii sale. Petru nici macar nu ii spune lui Isus: „Iti multumesc Isuse! Stiam ca vei veni si pentru mine. Anticipam ca veni si timpul meu, Aleluia!” Nu. Nimc dintr-o forma obisnuita de inchinare bisericeasca. „Cand Simon Petru a vazut aceasta, a cazut in genunchii lui Isus si a zis: „Du-te de la mine, caci sunt un om pacatos, Doamne!” (Luca 5:8) Minunea nu a declansat un serviciu de inchinare, cel putin, nu in modul in care ne gandim de obicei la inchinare. Minunea a starnit pocainta profunda. Cand Isus a aparut intr-unmod inexplicabil, lumina sfinteniei lui Dumnezeu a scos la ivealamurdaria umanitatii. In acel moment, Petru a vazut prin ochii obositi o sclipire a aceleiasi stari ce l-a facut pe Isaia sa proclame: „Vai de mine, caci sunt distrus pentru ca sunt un om cu buze necurate si traiesc printre un popor cu buze necurate si pentru ca ochii l-au vazut pe Imparatul, Domnul ostirilor.” (Isaia 6:5) Imi imaginez ca esti epuizat, la fel ca si mine, asa cum trebuie sa fi fost Petru. A-l urma pe Isus este greu in acest timp ciudat; iar pastorirea, slujirea urmasilor lui Isus este ingrozitore. Imi imaginez ca esti dezamagit poate. As fi putut sa scriu pentru a-ti spune sa mai impingi o data, sa mai arunci mrejele doar o data, sa nu te dai batut, sa ai incredere in Isus si mrejele tale se vor umple pana la explozie. Dar nu asta trebuie sa auzi, nu-i asa? Nu este ceea ce trebuie sa aud. Amandoi trebuie sa auzim din nou cuvintele pline de har ale lui Isus, oferite cu blandete si autoritate. Trebuie sa auzim speranta Evangheliei. (continuare în pagina 7) (continuare in pagina 20)