Romanian Times | Septembrie 2022

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura Cu toate acestea, conducătorii României la acea dată s-au mobilizat exemplar. Și Carol I și Ion C. Brătianu, prim–ministru, dar mai ales Mihai Kogălniceanu, un om îndrăgostit iremediabil de Dobrogea. Ca să fie un exemplu, începe să cumpere masiv pământ de la turcii și tătarii care doreau să plece și își construiește o casă la Constanța. Avea să piardă ulterior toate aceste proprietăți, pentru că se îndatorase excesiv băncilor, dar gestul său inițial rămâne și a avut o semnificație aparte în momentul respectiv. Probabil că încrederea pe care o cereau autoritățile române le-a fost acordată, pentru că țara a răspuns. Frumusețea recuperării și Dobrogea, pământ românesc (II) (continuare in pagina 20) RICHARD BRAZOVAN REAL ESTATE BROKER LICENSED IN OR AND WA transformării Dobrogei în provincie istorică românească este că a răspuns “țara” care avea sa se numeasca “România Mare”, abia patruzeci de ani mai târziu. Dobrogea este colonizată în mare măsură de transilvăneni. Au venit de peste tot: din jurul Brașovului, Trei-Scaune, din Țara Bârsei, din Mărginenii și Țutuienii Sibiului, din Țara Hațegului și Făgăras. Și-au luat nevestele, copii și animalele din gospodărie și au venit. Cu căruțele, cu carele trase de boi, cu turmele de oi încărcate pe șlepuri și aduse până la Brăila. Condiția ca să primești pământ înDobrogea era să te stabilești acolo pentru minim 30 de ani, astfel încât cei care au venit știind că vor rămâne probabil definitiv s-au apucat de treabă. Au înființat sate, biserici și școli și și-au crescut copiii în tradiția neamului lor. Zeci de sate în județul Tulcea sunt ale lor: Sevestreni, Pojorta, Sâmbăta, Zărnești, Voivodeni, Șinca Mărgineni, BerivoiulMare și BerivoiulMic, Poaina Mărului, iar în județul Constanța, comunitatea ardeleană cea mai puternică a fost în jurul Medgidiei. Practic, cu treizeci- patruzeci de ani înainte de 1918, țăranii transilvăneni din Dobrogea devin cetățeni români, printr-o cerere de acordare de drepturi civile. Este evident că ei nu au venit în Dobrogea din patriotism, ci pentru că au primit pământ și au găsit ocazia de a începe o nouă viață, dar colonizarea Dobrogei cu români în 1878 -modul în care s-a făcut ea - are pentru mine semnificația unei metafore. În război, anexarea de teritorii și morțile celor care luptă legitimează doar teritorii pe hârtie și tratate. Dar ceea ce face cu adevărat caun loc sădevinăo țară, ceeace transformă este viața celor cărora nu le rămâne numele prin cărțile de istorie: trăitorii. Palmele care îl lucrează și copiii născuți aici. Întotdeauna m-am întrebat dacă timpul dezvoltării unui copil în viață intrauterină este influențat de aer, de apă, de sol, de mediul fizic în care trăiește mama. Dacă solul respectiv ne leagă cu un fel de cordon ombilical transparent pe care îl târăm după noi toată viața. Pe mine mă leagă totul de Dobrogea: mirosul de iod dizolvat în nisip, linia orizontului, vântul și ochiurile de apă. Mă simt bine numai în orașe înconjurate de mare. Priveliștea din vârful unui munte nu îmi spune nimic. E frumoasă ca o carte poștală sau ca un manechin de plastic pus într-o vitrină și îmbrăcat frumos. Marea are ecoul oceanului primordial din care ne tragem toți. Nu știu dacă e din cauza amestecului acela de ape - Dunăre și mare - împreună cu pământul hercinic, format la sfârșitul palelozoicului, mult mai vechi decât restul României, dar Dobrogea îți urcă în vene și dă dependență. E obsedantă ca un vis repetitiv. În plus, aremulte locuri ascunse de o frumusețe hipnotică unde coexisti cu veșnicia. Ceea ce contribuie esențial la sentimentul acesta este și amestecul de populații care au trecut pe aici, în ultimele două mii de ani. Urmașii lor au un fel de toleranță specială și o înțelepciune senină. Dobrogea uniformizează diferențele și le face irelevante.