Romanian Times | Octombrie 2022

Cultură 9 Independentul român de Andrei PLEȘU În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi „independent” e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri”, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „neatîrnare”, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresiadeplinei libertăţi, refuzul deaadmitealtăautoritate în afara celei proprii. Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e „prezidentul grupului independent”, „un bărbat independent”, activ în „Comitetul grupului independent”, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent” (şi „impertinent” – adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare” şi „nifilism”). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, „un om endepandent”, calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii „partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...”. Prin urmare, independentul român e captiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi dobîndeşte independenţa decît pentru a o sacrifica în chip oportun: partidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru...” De unde însemna „neatîrnare”, independenţa ajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii autohtone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti probleme de conştiinţă, fără false consecvenţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi independent e a-ţi permite luxul de a fi infidel. Înmateriedepoliticăexternă(darşiinternă),independentul Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent antieuropean. „Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre...” Neamestecul în trebile interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent.Animat de acest spirit, Caţavencu fondează în oraşul său de provincie „Aurora Economică Română”, „soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti...”. „Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor”.Acesta este, în viziune locală, apogeul spiritului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evident, cînd prea mulţi independenţi se strîng laolaltă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Costăchel Gudurău e „atacat palme picioare” tocmai în „piaţa endependenţi”. Dar bătălia e scurtă. Tot „piaţa endependenţi” e spaţiul unei universale reconcilieri. „Pupat toţi”. Căci independentul român nu e dogmatic. La o adică, ştie să lase de la el. E realist, maleabil, fără idei fixe. Justiţia independentă fiind absentă, el se refugiază filosofic în singurătate, pentru a căuta dreptatea transcendentă: „Procoror lipseşte oraş, mănăstire maici chef”. Soluția Mariana Nicolesco de Andrei PLEȘU Săptămîna trecută a murit minunata Mariana Nicolesco. Amavut norocul și bucuria de a o cunoaște, cu ani în urmă, prin intermediul soțului ei, vechiul meu prieten Radu Varia. Orice sfîrșit e greu de dus pentru cei care rămîn în urmă. Dar, în unele cazuri, dispariția e însoțită de un cearcăn de neplauzibilitate, de accident absurd. Resimt sfîrșitul Marianei Nicolesco exact în acești termeni. Era o persoană vitală, iradiantă, o prezență fermecătoare, generos înzestrată pentru prietenie și bună-dispoziție. Fără vîrstă, fără alunecări umorale, avea talentul de a comunica și bucuria de a fi de folos. Și nu spun asta în contextul funerar de astăzi. Am spus-o, iată, încă din 2007, în Dilema veche, evocînd dimensiunea exemplară a destinului ei. Reiau, spre reamintire, textul, însoțit, inevitabil, de un melancolic nimb omagial... Toată lumea se plînge că talentele şi inteligenţele româneşti părăsesc ţara. E o temă naţională, sentimentală, electorală. O temă care provoacă suferinţă cronică. Ca tot ce mişcă în ziua de azi, fenomenul a căpătat şi un nume englezesc: brain drain. Spui brain drain şi produci, simultan, lacrimi şi panică. În ce mă priveşte, nu sînt foarte impresionat de acest tapaj. Mai întîi că e normal să pleci, cînd ţara nu te percepe şi nu te motivează în nici un fel. Apoi, odată plecat, identitatea ta te urmează. Dacă ai succes, succesul se răsfrînge, inevitabil, şi asupra locului de baştină: e (şi) un succes românesc. Nu poţi fi decît fericit că Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E.M. Cioran sau George Palade au plecat. Legaţi de glie, n-ar fi avut nici o şansă. Pe de altă parte, nu se poate dovedi statistic că toţi cei care pleacă sînt geniali, „creiere“ pure, sau că toţi cei care rămîn sînt proşti. Una peste alta, e multă retorică vidă în lamentaţia generală privitoare la exilul valorilor. Mult mai grave mi se par alte două probleme. Prima: există deja foarte mulţi tineri care nu pleacă, ci se întorc. Fac studii solide în străinătate, iau diplome prestigioase şi decid, entuziaşti, să-şi continue cariera acasă. Să se facă utili ţării. Numai că ţărişoara e frigidă. N-are timp şi, la o adică, n-are nevoie de dînşii. Nu-i foloseşte sau îi foloseşte prost şi, în orice caz, îi plăteşte jalnic. Rezultatul e, de obicei, fie o nouă plecare, ireversibilă de această dată – şi amară –, fie ratarea, asfixia lentă în abundentul ocean al uitării autohtone. A doua: există, în toate domeniile, o mulţime de tineri de prima mînă, care n-au avut încă ocazia să plece şi de care nu se ocupă nimeni. E un tezaur discret, o pepinieră de supradotaţi, care nu aşteaptă, pentru a ieşi din anonimat, decît un scurt episod de atenţie interesată din partea unui expert binevoitor. Cine să-i descopere, cine să-i lanseze? Eşuaţi înainte de a se fi manifestat în vreun fel, ei sînt victimele triste ale nesimţirii generale. Ce-i de făcut? O politică universitară judicioasă, flexibilă, primitoare ar fi, evident, de mare folos, ca şi o radicală reformă a cercetării. Mai cu seamă în domeniul umanioarelor. Dar deocamdată, la noi, instituţiile sînt mai mult sau mai puţin încremenite. În locul lor, apare, din cînd în cînd, ca un noroc, ca o acoladă providenţială, un personaj-instituţie, un concentrat de energie, generozitate şi eficienţă. Un asemenea personaj nu poate fi anticipat, produs în serie, „antrenat” anume pentru a-şi juca rolul. E o apariţie şi, pentru cei din jur, o şansă. Exemplul care îmi este, acum, la îndemînă e Mariana Nicolesco. Mariana Nicolesco a revenit pe scenele româneşti în 1991, după ce toată presa lumii o declarase, în repetate rînduri, Prima Donna Assoluta, Regina della Scala, Dilema veche, 20 octombrie 2022 Signora del Belcanto, Divina, „un monument al belcanto-ului” etc. La cîte laude extaziate a căpătat de-a lungul anilor, ar fi trebuit să se smintească şi să se preschimbe în statuie. Mi-a făcut cu atît mai multă plăcere să constat, întîlnind-o, cu cîtă graţie îşi administrează celebritatea. Am descoperit, în cîteva clipe, farmecul ei vital, umorul şi o transilvană cordialitate. Împlinită artisticeşte şi omeneşte, nu mai avea nimic de adăugat unei cariere strălucite şi unei biografii compacte. Dar ceea ce ar fi putut fi o (simplă?) apoteoză a devenit un nou act fondator. Mariana Nicolesco a inaugurat, în 1995, Concursul de canto „Hariclea Darclée”, devenit, după doi ani, concurs internaţional. Peste 1.500 de cîntăreţe şi cîntăreţi din 45 de ţări şi cinci continente au participat, de atunci, la acest concurs. În intervalul dintre două ediţii ale concursului, Mariana Nicolesco oferă gratuit lecţii de interpretare, iar după concurs, laureaţii se bucură de sprijinul ei concret pentru o fertilă ieşire în larg. Vocile unor tineri care ar fi rămas necunoscuţi sauarfiaşteptat, înpenumbră,vreoocazie salvatoare au fost, astfel, aduse la rampă şi conduse spre consacrare internaţională. Ceea ce nu pot face instituţiile, şcolile, statul – altfel foarte îngrijorate de „imaginea ţării“ şi de „exodul premianţilor” – face un singur om, mobilizînd, e drept, resurse personale ieşite din comun: resurse de talent, de mărinimie, de prestigiu, de credibilitate, greu de găsit pe „piaţa“ curentă. Aceasta este „soluţia Mariana Nicolesco”. Dacă nu putem vedea în ea un model născător de emulaţie, să o contemplăm, măcar, ca pe o mustrare vie. În România există –încă – „voci“ literare, filozofice, teologice, matematice pe care nu le aude nimeni. Ceea ce lipseşte, pentru fiecare domeniu în parte, este vectorul Mariana Nicolesco. Cum s-ar putea transforma însă irepetabilul, unicitatea unui „caz”, în regulă instituţională? Cum să converteşti elitele unei ţări la euforia construcţiei?