Romanian Times | Decembrie 2022

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura De obicei, în relația victimă-abuzator și după ce abuzul încetează, victima continuă să se autoabuzeze, în virtutea a ceea ce recunoaște ca fiind familiar. Are un respect propriu diminuat sau inexistent și este ca un magnet pentru viitorii abuzatori. Am citit odatăîntr-un studiu de specialitate, despre cazul unei femei cu cinci copii, cu un soț alcoolic și piroman, care atunci când se îmbăta dădea foc casei. De fiecare dată când izbucnea incendiul, veneau pompierii și femeii respective i se oferea asistență și posibilitatea de a fi adăpostită împreună cu copiii ei. Cu toate acestea nu pleca, deși și ea și copiii ar fi putut muri oricând într-un incediu provocat. Pentru că îl cunoștea de Sindromul Stockholm național (2) douăzeci de ani, pentru că era răul cunoscut. Alternativade apleca singură înnecunoscut cu cinci copii, fără niciun venit, o îngrozea. În sindromul Stockholm, victima are senzația că își cunoaște abuzatorul și trăiește cu iluzia că îl poate controla. În cazurile severe, empatizează fără încetare cu el, nu îi contestă deciziile și ajunge să creadă că tot ceea ce face abuzatorul e din iubire pentru ea. Ne comportăm ca popor ca și cum am avea o depedență emoțională majoră față de lideri abuzivi; confundăm abuzul cu puterea, cu forța protectoare, securizantă. Votăm constant personalități abuzatoare prin alegeri libere. Pentru că “le înțelegem”. Suntem autorii acestei contra-selecții naționale născute din confuzie și dintr-o incredibilă toleranță la abuz. In plus, tot acesta este și profilul de țară pe care îl transmitem transgenerațional. Până când nu vom modifica aceste caracteristici ale culturii căreia îi aparținem lucrurile vor trena la nesfârșit. Credințele, în sensul lor de convingeri, determină atitudini. Atitudinile determină comportamente. Credințele colective fac parte din cultura unui popor. Este singurul loc de unde poate începe schimbarea, pentru că nu poți genera schimbare socială dacă păstrezi aceleași meme. Ori, în România atunci când se fac tăieri salariale, primii pe listă sunt profesorii și educatorii. Cum s-ar putea ajunge la schimbare dacă nu îți plătești artiștii și cercetătorii? Dacă nu îi plătești, sau îi alungi, sau îi aduci la limita subzistenței? Cine să proiecteze schimbarea și să o transforme într-un concept care poate fi implementat social? Dacă îi tai de pe listă pe cei de mai sus - creativii, căutătorii, inovatorii, toți cei care aduc firesc progresul într-o societate, ceea ce rămâne este o mare masă cu comportamente automate, repetitive, care nici măcar nu se întreabă de ce le au și o selecție de abuzatori care “s-au prins” și profită de asta. Între cele două categorii există și o pătură foarte subțire de comportamente de tip intermediar. Ea e formată din cei care sunt lucizi și știu exact ce se poate face, dar trăiesc în România într-un mod resemnat și extenuat, fiind aproape siguri că nu vor asista la o schimbare în timpul vieții lor. Rezultatul tuturor acestor comportamente este o tranziție haotică care nemenține într- un cerc vicios. Nu știm ce să facem ca să producem schimbare, pentru că nu avem educația necesară și distrugem educația pentru că nu știmce facem. O formămajoră de autosabotare. Imnul aromânilor se cheamă “Părinteasca dimândare” cuvinte care s-ar putea traduce prin” Mustrarea părintească” și este un blestem. În principiu, mesajul întregului imn s-ar putea sintetiza în patru versuri: “Blestem mare să aibă în casă/ Care de limba lui se lasă/ Care îşi lasă limba lui/ Arză-l-ar para focului”. Ceea ce vorbind în termenii căutării mecanismului din spatele comportamentului, de care discutam la început, este pe deplin de înțeles. Aromânii sunt un popor fără țară care au supraviețuit strict prin cultură. Au fost o minoritate pe suprafața geografică a altor țări din Balcani. Nu își puteau permite să își piardă limba, portul, ritualurile și puțina literatură scrisă, pentru că în decurs de două-trei generații ar fi fost asimilați și ar fi dispărut. Noi nu suntem un popor fără țară, dar la modul la care distrugem cultura națională - singurul lucru care asigură unitatea unui popor, mai mult decât teritoriul - îmi doresc un singur lucru. Îmi doresc ca la următoarea schimbare de imn a acestei țări, oricând se va petrece ea, să nu simțim nevoia ca versurile din imnul României să fie un blestem. ***