Romanian Times | Februarie 2023

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - pagina de literatura Sunt bolnavă de dor, dorul în toate formele lui. Sunt capabilă să simt dorul ca o coardă de vioară foarte subțire pe care te poți juca cu toate buricele degetelor sau cu palma. Pot să stau lângă o persoană, la jumătate de metru și să îi spun ore în șir “îmi e dor de tine”. Sunt specialistă în a-mi fi dor, pentru cănuamvenit în lumeaastapede-a întregul. M-au trezit din somnul meu din viața intrauterină ca sămă cheme până afară și nu am vrut să ies.Atunci când m-au silit totuși, o mare parte din mine nu s-a dezlipit de lumea de dincolo, făcând din nașterea mea o teleportare ratată. Tesuturile mele care au ajuns totuși pe aici, împotriva voinței mele, sunt permanent cuprinse de neliniște ca și cum s-ar afla în primejdie. Căutarea fractală continuă face din viața mea o fotografie alb-negru mișcată, în care toate personajele Bolnavă de dor se clatină, ca pe puntea unui vapor care se poate scufunda în orice moment, și se agață descumpănitedebalustradă, cudegetealbite de spaimă, chiar și atunci când vaporul e ancorat într-un port. Atunci când am fost foarte mică, nu am avut nici măcar șansa unui diagnostic real. Așa cum au alți copii, din acelea scrise cu pixul pe hârtie. Când un părinte are un copil autist sau cu “nevoi speciale” știe cu ce se confruntă. Cu o boală pentru care poate cere ajutorul unui specialist. Unui medic, psiholog, pedagog, etc, cineva care să îi spună ce să facă. Părinții mei nu au avut ajutor. S-au trezit de la început singuri cu mine; nu un copil cu nevoi speciale, doar un copil special și s-au descurcat și ei, cum au putut. Pentru că am fost un copil dorit și așteptat, s-au resemnat destul de repede. Știind că au o fiică “dificilă”, au încercat să ascundă asta cât mai bine, pentru că o percepeau ca pe o vulnerabilitate de a mea, ca pe un handicap. În fond, regimurile dictatoriale omoară în primul rând ființele dificile, cum sunt, de exemplu, scriitorii, și de abia pe urmă pe toți ceilalți. Părinții mei ar fi vrut ca eu să fiu mai la urmă, dacă se putea. Pe vremea aceea, nu existau cărți de parenting , iar cei care nu se încadrau în standardele noii societăți erau duși la închisoare sau la spitalul de nebuni. În general, erau eliminați pentru că erau de necontrolat și imprevizibili în creativitatea lor. Și desigur mai era și dorința lor de libertate cu care puteau să îi contamineze pe toți. Aveamcinci ani șimergeamcubunică-mea în vizită pe la diferitele ei prietene, unde îmi petreceam ore în șir pe un scaun tăcând și privind încruntată zidurile. La întoarcere, de obicei în troleibuzul 40, care mergea pe sub teii de pe bulevardul Lenin, bunică- mea spunea invariabil, “Măi Ancuța, măi, fii și tu mai populară!”. Nu am întrebat-o niciodată pe bunică-mea ce însemna “mai populară” în mintea ei și acum nu mai pot, dar știu că nu voia decât să mă apere. M-am străduit destul de mult să îi fac pe plac, dar nu mi-a prea ieșit și cred că am rănit-o foarte tare pe bunică-mea, care m-a iubit enorm, așa nepopulară cum eram. Știu că ea este în rai și știu exact și în ce loc este, undeva într-o parte, sub un geamunde cade bine lumina, ca să poată tricota. Când intri în câte o biserică ortodoxă și stai puțin în liniște, la stânga intrării, lângă pangar, o să o auzi pe bunică-mea tricotând. Tac-țac, țac-țac, sunetul andrelelor ei de plastic gri, circulare, făcute în Republica Democrată Germană. Îi mergeau mâinile tot timpul, chiar și atunci când se odihnea: un fular și mănuși pentru soră-mea, o vestă pentru un om sărac de la biserică sau botoșei pentru nepoțica de patru luni a vecinei, de la parterul blocului de pe strada Zorilor, unde locuia. Bunică-mea a locuit pe strada Zorilor până când a murit și tot de aici a plecat pe lumea cealaltă, într-o teleportare mult mai reușită decât a mea. E drept că ea avea o relație de PR specială cu Dumnezeu și își luase din timp bilete, în primul rând de scaune, la conferințele Lui de presă, așa că știa exact toate manevrele pentru o decolare executată perfect. Bunică-mea nu ar fi riscat să fie secționată neîndemânatic, în cel mai important moment al vieții ei, de vreun sfântuleț începător și o parte din ea să rămână, Doamne ferește, pe aici; dar a rămas. A rămas tot timpul în sufletul meu. De câte ori ajung în bisericile unde tricotează bunică-mea, mă așez în genunchi și mă rog la ea. “Maia, te rog să mă ierți că nu m-am ținut de cuvânt, până acum. Am să scriu și am să fiu liberă, așa cum ți-am promis, atunci când aveam unsprezece ani și m-au mutat de la școală”. Nu îmi plăcea noua școală și am plâns un an: cincizeci și două de săptamâni, trei sute șaizeci și cinci de zile, opt mii șapte sute șaizeci de ore, oră de oră. Primul episod de depresie și prima deportare forțată într-o viață cu care nu aveam nimic în comun. VAURMA