Romanian Times | Februarie 2023

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES CURAJULDEACERE UN LUCRU BUN Slavomir Almăjan “Răni ducem - izvoare deschise subt haină. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o taină.” (Lucian Blaga – Cântăreți bolnavi) “Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, și altele... Și dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice și altele asemenea acestora. Și, bineînțeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertății de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditație întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deși poți zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogățească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele și pentru ele însele... Și astfel mă întorc la vechea mea durere sau rană, omul care trece dintre noi în dincolo și corzile inimii lui nu au fost auzite de nimeni... Desigur, obiectul închinării noastre nu suntem noi. Audiența noastră este Dumnezeu și prin El noi devenim obiectul de reper prin care lumea judecă ceea ce credem noi. Mireasma care trece de ușa bisericii, melodia cereasca, starea de grație a inimii ar trebui să fie ținta creativității noastre, ea ar trebui sa îndulcească apele amare ale circumstanțelor în care ne zbatem, și, nu rareori, ea orchestrează circumstanțele. Este mireasma lui Cristos ! Au fost cazuri când dușmăniile cele mai acerbe au fost uitate pentru o vreme când sunetul unui cântec comun, al unei colinde, au unit inimile în ambele părți, în prima linie a frontului. Nu rareori, pentru o vreme, inimile s-au Cantecul Întrerupt (3) înălțat deasupre celor mai crude circumstanțe poleind haosul peste care domnea ura cu lumina și sarea unui căntec care rezona cu cerul. Un proverb sârbesc spune ca “cine cântă n-are gânduri rele”. De câte ori harfa lui David n-a potolit focul urii în care ardea Saul, de câte ori pacea cea mult tânjită de Saul cobora în compania cântecului? Ea, pacea adusă de harfa lui David, era ca stropul de apă în arșița iadului, stropul după care tânjea bogatul atunci cănd cerea ca degetul lui Lazăr să-i atingă buzele. Desigur, omul cu starea firească a inimii lui nu poate si nici nu vrea să să genereze sublimul ascenderii in mai presus de fire. Acolo și numai acolo, în dincolo de fire, starea de haos se reașează într-o ordine de neînțeles în care pacea sfidează ura si odihna există chiar în miezul celui mai chinuitor travaliu. Creativitatea umană, îndraznesc să afirm, în deplinul înțeles al cuvântului, coboară cerul, pentru o clipă măcar aici în realmul nostru al tânjirii după absolut. Deaceea cred că termenul de creativitate este puțin prea forțat atunci când vorbim despre adevărata artă. Artistul adevărat există doar în procesul traducerii divinului în limba inimii omenești sub puterea inspirației. Tot ce credem că am produs sau creat a existat dinainte. Solomon spunea, probabil sub imperiul unei supreme revelații că “nu este nimic nou sub soare”. Să ne imaginăm neliniștea sculptorului înfățișându-se cu un bloc inform de piatră... Acolo, în blocul inform de piatră există sau coexistă toate formele pe care inspirația unui artist le poate scoate la iveală. El, artistul, devine mediul prin care cerul atinge pământul cu boarea sublimului, cu adierea perfecțiunii. El, artistul, varsă lacrimi și sudori de sânge în agonia muririi față de sine devenind purtătorul stropului de răcoare pentru buzele arse în chinul desprinderii de nădejde, în chinul iadului... Ceea ce se naște acolo, în adâncul nepătruns al inimii are o sursă și o menire eternă. Ceea ce nu zidește dărâmă, iar arta pentru artă este un nonsens. Cristos este întruchiparea desăvârșirii și El însuși s-a așezat ca o pulbere de lumină peste cugetele celor ce-L caută. Mireasma Lui suntem noi și nu prin noi înșine ci prin ceea ce aducem în lume înspre potolirea furtunilor, vindecarea inimilor zdrobite, propovăduirea nădejdii, sublimul cântărilor, uitarea de sine și bucuria slujirii. Eu cred că Biserica este menită să fie, după cuvântul lui Cristos, sarea și lumina pământului. Deci frumusetea și înțelepciunea simbolizate prin lumină precum și bunul gust simbolizat prin sare își au sursa în Cristos. Voit sau nevoit atingem câteodată cerul și cântecul sau poezia se întrupează în adâncul cel mai de nepătruns al inimii... Doar o inimă atinsă de veșnicie le poate naște spre binecuvântarea tuturor celor înfrățiți cu durerea. Această inimă atinsă de veșnicie va înceta într-o zi să bată dar ceea ce s-a auzit dinlăuntrul ei va continua să trăiască. Avem compozitori profesioniști, scriitori profesioniști, avem mulți care își asumă hectare de cer prin educație universitară... De ce totuși avem atât de puțini ascultători unși care pot vedea diamantele în adâncul nămolului, care pot aduce la lumină și la auz comoara celui al cărui nume mic doar Dumnezeu îl știe. Iti aduci aminte de cele cinci fiice ale lui Ţelofhad? Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa. Nu? Ei bine, nici eu nu le-am retinut dar acum parcurgand din cartea Numeri – stiu nu este una din cele mai populare din biblie – am retinut situatia in care erau si atitudinea ce au adoptat-o. Aceste femei menționate de mai multe ori în cartea Numerilor nu sunt la fel de faimoase ca Maria și Marta din Noul Testament. Cu toate acestea, găsesc că povestea lor este una ce poate reprezenta un exemplu al trăsăturilor unui creștin contemporan: fiicele lui Ţelofhad arata curaj, indrazneala, smerenie si isi doresc sa implineasca voia lui Dumnezeu. Iata pasajul din Biblie Numeri 27: “Fetele lui Ţelofhad, fiul lui Hefer, fiul lui Ghilad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, aparţineau clanurilor lui Manase, fiul lui Iosif. Numele lor erau: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa. Ele s-au apropiat de intrarea Cortului Întâlnirii şi au stat înaintea lui Moise, a preotului Elazar, a conducătorilor şi a întregii adunări şi le-au zis: „Tatăl nostru a murit în pustie. El nu a făcut parte din ceata lui Korah, care s-a răzvrătit împotriva Domnului, ci a murit pentru păcatul lui şi nu a avut nici un fiu. De ce să dispară numele tatălui nostru din mijlocul clanului lui pentru că nu a avut fii? “ (Numeri 27:1-4) Aceasta au exprimat curajos in cere indreptatita in fata celor ce conduceau natiunea – să aibă o moștenire alaturi de toti ceilalti din poporul lui Dumnezeu. CurajulestereliefatprinfaptulcafiiceleluiȚelofehadaustat înainteatutororconducătorilor poporului si nu au venit doar înaintea lui Moise și a Eleazar, profetul și preotul poporului lui Dumnezeu. Aceștia au fost oamenii care au condus poporul lui Dumnezeu și au luat decizii judecătorești.Acesta a fost un grup de oameni capabili, iar aceste femei au acceptat provocarea de a vorbi în fața acestui organism de conducere. Ele și-au spus părerea în fața acestei curți decizionale și Dumnezeu le-ar binecuvântat actiunea. În al doilea rând, ei doreau ca familia lor să aibă o posesie în pământul făgăduinței și au precizat motivele pentru care cererea lor a fost una justă. Oamenii creștini trebuie să caute ceea ce este bine și drept. În cazul lor au dorit ca familia lor să fie inclusă în poporul lui Dumnezeu și au exprimat acest lucru într-un mod articulat, adunând argumentele pertinente. Apoi ele au demonstrate repsect si umilinta. Situatia lor le defavoriza dar nu au actionat cu resentimente. Umilinta imbinata cu indrazneala si curaj. Au mers să-și exprime îngrijorarea în mod corect, adresand-o înaintea celor care erau responsabili pentru mentinerea unei guvernării corecte. Ele nu au răspândit nemulțumirea printre poporul lui Dumnezeu plângându-se celor din jur de cat de nedreptatite sunt; în schimb, au arătat respect și smerenie adresandu-se direct conducerii poporului lui Dumnezeu. Îndrăzneala și smerenia fiicelor lui Ţelofhad bulverseaza un stereotip conform căruia femeile evlavioase ar trebui să rămână pe plan secund. Aceste femei au vorbit în fața unei instanțe, prezentând argumente pentru a-și apăra cazul și cerând dreptate. Imaginea ca o femeie timidă si blândă, care nu își face cunoscute nevoile și dorințele, ce nu vorbește public despre preocupările ei si merge mereu cu ceea ce i se spune, este poate ceea ce vine în minte ca femeie creștină dar textul biblic din Numeri arata un alt exemplu. 5 surori schimba legislatia ce guverna poporul evreu print-o cerere argumnetata caruia i se raspunde drept. Indrazneala lor are ca rezulta protectia alto ace vor fi in situatii similare. “Moise a adus cazul lor înaintea Domnului şi Domnul i-a răspuns: „Ce spun fetele lui Ţelofhad este drept! Să le dai şi lor o proprietate drept moştenire în mijlocul rudeniilor tatălui lor şi să treci moştenirea tatălui asupra lor.Iar israeliţilor să le spui: «Dacă un om moare şi nu lasă moştenitori, moştenirea lui să treacă în proprietatea fiicelor lui.” (Numeri 27:5-8) Dumnezeu recunoaște imediat validitatea apelului facut și asigură o solutie pentru ele și pentru ceilalți aflați în situația lor. Pentru că au vorbit, binecuvantarea a fost peste ele si cei ce vor veni dupa ele. Căpeteniile poporului - intre care Moise și Eleazar – au pierdut din vede situatii de genul acesta sau poate folosind criterii ale unei mecanism socio-cultural nu văzuseră această nevoie important. Dumnezeu s-a folosit de aceste femei curajoase și îndrăznețe pentru a scoate la lumina o nedreptate sociala. Poporul lui Dumnezeu are si astazi nevoie de reprezentati care sa vorbeasca in piata publica cu putere si curaj. Când suntemchemați să întreprindem lucruri noi, dificile sau provocatoare, nu trebuie pur și simplu să ne gandim la resursele noastre limitate, ca nu putem face mare lucru si ca mersul vremurilor nu se mai schimba. Daca apartinem de Dumnezeu prin Christos Domnul, orice lucrare pe care o facem acum este în puterea Lui și prin Duhul Său. Viețile și eforturile noastre sunt acum preluate în ale Lui, iar credincioșia, puterea și curajul Lui sunt ceea ce putem experimenta. Acțiunea ar putea fi a noastră, dar puterea nu vine de la noi. Vine de la Cel care a biruit moartea si este Viu. De la Cel ce dă resurse poporului Sau pentru împlinirea unor scopuri importante in contextul actual. Ei bine, aceasta este chiar o veste bună. Cu siguranță ne putem simti slabi și lipsiti de curaj chiar acum – pe atât de multe fronturi. Dar ceea ce Christos poruncește, Christos dă. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC (continuare în pagina 17)