Romanian Times | Aprilie 2023

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES SĂRUTÂNDU-LPE ISUS Slavomir Almăjan Poate că nu vom ști niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare … Priveam pietrele rotunjite de la mal… Câteodată într-o îngrămădire anostă, altădată într-o singurătate cerșind parcă atenția poetului. M-amaplecat și amluat opiatră dintre scoicile risipite pe mal. Alb sidefiu peticit cu nuanța nisipului dar și cu acel adânc azuriudincioburile scoicilor din jur… Privesc acest rotund tainic al pietrei din mâna mea și mă gândesc cât adânc sau înalt, cât intuneric sau lumină, câtă furtună sau câtă pace în acelaș timp pot sălășlui în el? Câtă istorie? În ea este urma cutremurului care a smuls-o din stâncă, este furia valului care a întors-o pe toate părțile, este tenacitatea apei care a șlefuit-o timp de sute de ani, este lumina care a poposit peste ea în pregrinările ei de pe o plajă pe alta, este sumedenia de scoici zdrobite de ea, este privirea…Mă gândesc câte priviri s-au culcat pe suprafața ei în chemarea unui frumos stratificat în conturul ei…Câte priviri, atâtea forme, câte inimi, atâtea simțiri… Poate că undeva, într-una din falezele Pacificului, mai există locul gol, o formă lăsată de desprinderea pietrei din mâna mea. Poate că undeva, în forma pietrei din mâna mea, în culoare sau dincolo de forma și culoare, într-un adânc mai adânc decât adâncul însuși, un sentiment pietrificat poartă nostalgia locului gol lăsat în urmă, al stâncii din care s-a desprins. Hmm…Mă gândesc că un altfel de plinătate, o plinătate pară, s-a întrupat în golul lăsat în urmă și în ceea ce a rămas din piatra desprinsă. Cine știe cât din nisipul plajei îi aparține? Îmi pare că aud un strigăt, de undeva din adâncul pietrei din mâna mea. Poate că strigătul pietrei desțărate dinmânamea doar eu îl pot auzi. Sau poate este chiar strigătul meu, strigătul îmbrățișării mele cu depărtarea. Poate că umerii obosiți de singurătate ai poetului poartă încă durerea nostalgiei după locul gol creat cândva, prin ruperea mea din Eden. Poate că rotundul pietrei din mâna mea este doar un pas al trecerii în altceva împreună cu travaliul căutarii de sine. Dacă aș locui în inima pietrei din mâna mea, pe unde mi-aș căuta împlinirea ori întoarcerea la rădăcini? Să fie ceva din nisipul de lângă mine o parte din ce am fost? Să fie piatra încătușată în zidirea altcuiva o parte din mine? Poetul și marea Privind piatra din mâna mea, plimbându-mi palma peste ovalul ei multicolor, gândul mă duce la propriul meu destin, o ecuație cu miriadele-i de necunoscute…Fața lină a pietrei dinmâna mea a fost cândva lăuntrul unei stânci cumult mai mari. Privirea mea odihnind pe rotundul ei este de fapt privirea intr-un adânc de demult (!!!) Ce taină binecuvântată! Poate că, într-un adânc lipsit de ideea de spațiu, destinul meu și al pietrei se întretaie într-o stelară simfonie a trecerii, a muririi în altceva, ca intr-o continuitate din care ideea de cronologie este de nedescifrat. Poate că nu vom ști niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare…Aici cred sau cel puțin poetul din mine crede că destinul meu și al pietrei din mâna mea se despart. Da, suntem cu toții, asemenea pietrei rotunde din mâna mea, desprinși dintr-o stâncă cu mult mai mare. A noastră este eternă! Prin căderea noastră, prin mușcătura în fructul oprit, noi am lăsat un gol infinit în eternitate. Suflarea lui Dumnezeu, adânc în ființa noastră a devenit un dor pietrificat după ceea ce am fost și nu mai suntem. Doar inima înviorată de chemarea Lui ne va duce pe drumul unei întoarceri minunate, la Stânca în care am fost meniți să fim în veșnicie. Este de asemenea o întoarcereminunată în noi înșine, prin trezirea dorului acela pietrificat, după ceea ce am fost rânduiți să fim. Adevărat, furtunile, seismele, valurile care au trecut peste noi în umblarea noastră terestră au lăsat puțin în noi, chiar foarte puțin, care să semene cu ceea ce am fost înaintea căderii. O parte din noi poate fi în nisipul cine știe cărei plaje… Vântul ne-a dus pe unde nu voiam să fim, apele ne-au șlefuit în ceva ce nu vrem să fim, un zidar fără scrupule ne cimentează într-o zidire care nu este a noastră… Dacă ar fi ca piatra dinmânamea să-și găsească adevărata identitate, ar fi trebuit să existe un ceva scris, un reper or regăsirea identității ar fi imposibilă…Poate că piatra din mâna mea, mai mică acum decât un ou de vrabie, a fost cândva o stâncâ în sine. Cine va ști? Eu știu locul din care m-am desprins! Îl simt în plânsul rugilor mele, în privirea avidă de sublim, în mintea mea căutătoare de absolut, în inima mea, în cumpăna ei trudind la fântâna iubirii. Simt locul din care amplecat prin imensitatea crucii care a pus la răscruce puterea mea de a alege, prin infinitul sfârtecat de cuiele crucii, prin lumina cea dătătoare de pace, neîncăpută chiar de toate oceanele viselor omenești. Locul gol plătit cu cu ceea cemintea omenească nu poate cuprinde, îmi strigă o identitate a cărei măreție poate surzi universul. Și, nu precum piatra din mâna mea, eu devin parte dintr-o zidire divină înspre care ființa mea, până la utima fibră, tânjește. Câteodată, poetul ascuns adânc în neliniștea mea, privește pietrele și inima lui înfiripată de dor deschide cătușele cu care a fost legată statuia unui sublim încă nedescoperit. Da, există un strigăt în pietre, câteodată al meu, câteodată al vreunui sculptor strigând statuii din adânc să vorbească… VAURMA Spre incheiere celui de-al doilea Psalm al Bibliei autorul exprima imperitativ: „Sarutati pe Fiul, ca sa nu se manie si sa pieriti pe cale, caci mania Lui se aprinde repede. Fericiti toti cei ce se adapostesc in El” (2:12). Marcati probabil de amprenta hipersexualizarii cei mai multi dintre noi blocheaza sau tind sa supraspiritualizeze dimensiunea sartului celui ce este Unsul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Cantauorul Michael Card prezinta intr-una din compozitiile sale o alta nunata a unui sarut primit de Isus in Gradina Ghetsimani. Printre relatarile tulburatoare despre suferinta si moartea lui Isus, prezente in Evanghelii, este si faptul ca El a fost tradat de Iuda Iscarioteanul. Impactul acelui act este atat de semnificativ incat Iuda a devenit exemplu marcant de „tradator” in cultura occidentala. Iuda nu numai ca are un rol in aproape fiecare repovestire a Patimilor lui Isus dar el apare adesea in mare parte din literatura si cinematografie, ca simbolul proverbial al tradatorului condus de profit. Din cand in cand auzim si suntem provocati de a-l privi pe Iuda intr-o lumina mai intelegatoare, de a-l reabilita. “Serios?” poti spune. “Este posibila o astfel de reabilitare? Privind la sursa primara, Evangheliile, putem intelege din cateva scene cum s-a desfasurat relatia intre Iuda si Isus. Iuda a fost invitat de Isus personal sa se alature grupului de ucenici (Matei 10:1-4; Luca 6:12-15; Marcu 3:13-19). Numele Iuda provine istoric de la unul dintre fiii lui Iacov/Israel, iar termenul Iscarioteanul se refera cel mai probabil la orasul sau natal, indicand ca el era Ish-karioth, un „omdinKarioth”, un oras din sudul Iudeii. Ca iudeu, el a trait mai aproape de un centru de educatie (Ierusalim) si, prin urmare, a fost probabil mai educat si mai cultivat decat alti ucenici. Precum ceilalti unsprezece, Iuda a fost ales de Isus dupa o sesiune de rugaciune de toata noaptea si a fost numit „pazitor al pungii comune” (vistiernic) pentru intregul grup. Toti cei patru scriitori de Evanghelie se refera la Iuda nu doar ca la unul dintre cei doisprezece ci mai mult ca cel care L-a tradat pe Isus pentru a sublinia natura odioasa a pacatului si vinovatiei sale. Ioan descrie cadrul primei reactii de respingere de catre Iuda a lucrarii Domnului Isus (Ioan 6:66-71). Suntem aproximativ dupa 2 ani de cand Isus isi incepuse lucrarea publica. Iuda tocmai a vazut semnul hranirii celor 5.000 si a fost martor mersului pe apa. Auzise recent mesajul in care Domnul afirmase „Eu sunt Painea Vietii” – declaratie ce nu a fost primita deloc bine. De fapt, scena din Ioan 6 este una a dezertarii in masa din grupul admiratorilor lui Isus. Factorul popularitatii Sale era in scadere. La fel ca cei mai multi Iuda a reactionat negativ cand Isus S-a identificat pe Sine drept adevarata Paine a Vietii din cer. Auzind acea predica, Iuda a mormait ca unul care nu L-a crezut (6:61, 64). Surpriza aici nu este doar ca Iuda nu s-a impacat bine cu acest concept. Elementul surpriza este ca Isus a stiut de la inceput ca, desi a fost unul ales de El, Iuda era un defaimator care nu L-a crezut si intentiona sa-L tradeze (Ioan 6:70-71). Stim ca Iuda a fost martor la multe semne care au autentificat identitatea divina a Domnului Isus, inclusiv toate cele sapte semne care au culminat cu invierea lui Lazar in Betania. Acolo, in timp ce Isus si cei doisprezece luau cina cu Maria, Marta si cu Lazar cel inviat are loc un act de inchinare suprinzator al Mariei. Evanghelistii Matei si Marcu arata ca in acel moment toti cei doisprezece si-au exprimat suprinderea si oarecum dispretul fata de actiunea ei. Ioan il remarca pe Iuda pentru ca a protestat impotriva faptei Mariei ca si cum ea ar fura efectiv de la saraci pentru beneficiul personal al lui Isus. Cu toate acestea, plangerea lui a fost doar o acoperire pentru furtul din punga comuna a ucenicilor. Isus i-a certat/corectat pe toti cei doisprezece pentru ca au criticat-o peMaria, dar Ioan il identifica in mod expres pe Iuda in acest moment ca un hot. Dupa ce Iuda a parasit camera de sus (Ioan 18:1-9), scriitorii Evangheliei ne povestesc cum a decurs „targul diavolului”. Isus a iesit cu ucenicii Sai in Valea Cedronului, intr-o gradina unde Se intalnise adesea cu ei. Iuda, fiind familiarizat cu acel loc s-a dus acolo cu o ceata de soldati instrumentati de latura religios-politica a evreilor (preotii cei mai de seama si farisei) pentru a-l aresta pe Isus. Fiind noapte identificarea se face prin pervertirea unui act ce trebuia sa demonstreze dragoste, pretuire, respect, alaturare - sarutul. Acel sarut va ramane in istorie ca sarutul tradarii. Inima lui Iuda plina de satana, Il facuse pe acesta un ghid pentru cei care L-au arestat pe Isus. Dupa aceste nuante desprinse din Evanghelii este cu adevarat posibil a-l reabilita pe Iuda, si sa-l asezam intr-o lumina mai simpatica? Daca luamBiblia in serios si reflectam la atitudinea lui Iuda, cred ca raspunsul ar trebuie sa fie „Nu”. Vom intra acum intr-un labirint interogativ. Se poate insa pune si o alta intrebare: de ce se doreste reabilitarea lui Iuda? Un posibil raspuns ar fi: pentru ca ne recunoastem in el. Da, in acelasi timp ne deosebim si asemanam cu el. Rob pacatelor sale l-a tradat pe Isus; si asa este cu noi toti. Daca in aceasta privinta suntem ca Iuda, atunci apare o alta intrebare: Cum putem noi fi reabilitati cand Iuda nu a fost? Un posibil raspuns la vine in urma altei intrebari: ce sarut i-ai da lui Isus? Lui Iuda, sarutul sau i-a adus moarte. In casa din Betania pentru Maria, sarutul picioarelor christice si lacrimile ei i-au adus iertarea, acceptarea, mangaierea lui Isus. Daca sarutul nostru este ca cel al lui Iuda, ne va aduce agonie spre osanda. Dar daca sarutul nostru este ca cel alMariei, ne va aduce bucurie in iertarea primita de laDumnezeu. Fii sigur deci, ca sarutul pe care-l dai lui Isus acum este sarutul credintei (Ps 2:12). Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada