Romanian Times | Iunie 2023

ROMANIANTIMES Herbert Marcuse (1898–1979) a fost un filozof, sociolog și teoretician politic german, unul dintre cei mai importanți membri ai Școlii din Frankfurt sau Institutului de Cercetare Socială (Institute für Sozialforschung) din Frankfurt pe Main, școală înființată în 1922. În anii 1960, Marcuse a devenit unul dintre cei mai cunoscuți filozofi și teoreticieni sociali din lume. El a fost adesea numit Guru al Noii Stângi (titlu pe care l-a respins). De la sfârșitul anilor 1970 până în anii 1990, popularitatea luiMarcuse a început să scadă, pe măsură ce a fost eclipsat de teoreticienii critici din a doua și a treia generație, postmodernism, liberalismul rawlsian și foștii săi colegi Theodor Adorno și Walter Benjamin. Înultimii ani însă, a existat onouă creștere a interesului pentruMarcuse. Herbert Marcuse s-a născut la 19 iulie 1898 la Berlin, Germania. Numele mamei lui a fost Gertrud Kreslawsky, iar al tatălui său, un om de afaceri înstărit – Carl Marcuse. Potrivit lui Marcuse, copilăria i-a fost cea a unui tânăr tipic german din clasa mijlocie superioară, a cărui familie evreiască era bine integrată în societatea germană. A început educația la Gimnaziul Mommsen și a continuat la Gimnaziul Kaiserin-Augusta din Charlottenburg, în perioada 1911-1916, după care Marcuse a fost chemat la serviciul militar. În armată a început educația sa politică, deși ea a fost de scurtă durată. Experiența războiului și a revoluției germane l-a condus pe Marcuse FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ – HERBERT MARCUSE la studierea marxismului, încercând să înțeleagă „ dinamica capitalismului și imperialismului, precumși eșecul revoluției germane ”. Marcuse dorea, de asemenea, să afle mai multe despre socialism și teoria revoluției, astfel încât să-și înțeleagă propria incapacitate de a se identifica cu oricare dintre partidele majore de stânga din acel moment. În 1918, Marcuse a fost eliberat din serviciul militar. În 1919 a intrat la Universitatea Humboldt din Berlin și a urmat cursuri timp de patru semestre. Apoi a studiat la Berlin, la Frankfurt, și în cele din urmă la Freiburg pentru a se concentra pe literatura germană și pentru a urma cursuri de filozofie, politică și economie. A obținut titlul de doctor cu teza intitulată „ The German Artist-Novel ”, care a fost acceptată în 1922. S-a întors la Berlin, unde tatăl său i-a oferit un apartament și o cotă într-o afacere cu ediții și cărți anticare. A lucrat în principal ca cercetător de catalog și bibliograf, și a publicat o bibliografie Schiller în 1925. În 1924 s-a căsătorit cu prima sa soție, Sophie. A fost căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost matematician Sophie Wertheim (1901–1951), cu care a avut un fiu, Peter (născut în 1928). A doua căsătorie a fost cu Inge Neumann (1910– 1973), văduva prietenului său apropiat Franz Neumann (1900–1954). Cea de-a treia soție a fost Erica Sherover (1938– 1988), fostă absolventă, cu patruzeci de ani mai tânără, cu care s-a căsătorit în 1976. Fiul său Peter Marcuse este profesor emerit al planificării urbane la Universitatea Columbia. Nepoata lui este romancieră, nepotul este profesor de istorie. Pe când se afla laBerlin,Marcuse a început să citească, cu un prieten, noua publicație a lui Martin Heidegger „ Ființă și timp ”. Deși Marcuse era deja student la filozofie, interesul său pentru filozofie rămăsese pe locul doi, după interesul pentru literatura germană. Emoția „Maşina lipsită de viaţă este spirit îngheţat. Numai faptul că este aceasta îi dă ei putere de a-i pune pe oameni în serviciul ei. Dar întrucât ea este “spirit îngheţat” ea este şi dominaţia omului asupra omului, astfel această raţiune tehnică reproduce înrobirea.” – Herbert Marcuse însă, cauzată de „ Ființă și timp ” l-ar fi condus peMarcuse la un angajament serios de-a lungul vieții cu filozofia. Această trecere de la o preocupare principală pentru artă la o implicare mai profundă în filozofie sugerează că Marcuse a fost cam sceptic cu privire la puterea artei ca „ sursă cognitivă de cunoaștere și ca instrument de eliberare personală și schimbare socială ”. Impactul lui Heidegger a fost atât de mare, încât Marcuse s-a întors la Freiburg în 1928 pentru a studia filozofia cuHeidegger și Edmund Husserl. Între 1928 și 1932 a încercat să dezvolte ceea ce era numit marxism heideggerian sau fenomenologic. Acest proiect a fost răspunsul lui Marcuse la ceea ce s-a numit „ criza marxismului ”. În timp ce se afla la Freiburg, Marcuse a lucrat ca asistent al lui Heidegger și a început să lucreze la a doua sa disertație „ Ontologia lui Hegel și teoria istoricității ”. Deși această disertație nu a fost niciodată aprobată de Heidegger (și, potrivit lui Marcuse, poate nu a fost citită), a fost publicată în 1932. În acest an Marcuse și Heidegger s-au despărțit din cauza interesului în curs de dezvoltare al acestuia din urmă pentru național-socialism, deși Heidegger nu s-a alăturat oficial Partidului Nazist până în 1933. Pe măsură ce naziștii au urcat la putere și antisemitismul a început să se răspândească, lui Marcuse i-a devenit clar că el nu va fi niciodată capabil să se califice pentru un post de profesor sub regimul nazist. Având în vedere situația în care se afla, a început să se intereseze de angajarea la Institutul de Cercetări Sociale din Frankfurt. După un interviu, o scrisoare de sprijin de la Edmund Husserl și un cuvânt de sprijin de la un membru al Institutului (Leo Lowenthal), Marcuse a fost angajat. Datorită activității naziste, nu a lucrat în realitate niciodată la Frankfurt. Anticipând preluarea fascistă, Institutul și-a depus dotarea în Olanda; o filială fiind înființată la Geneva, unde Marcuse și-a început munca în cadrul acestui Institut. El a mers la Paris pentru o scurtă perioadă de timp și apoi, în sfârșit,în1934,laNewYork.Deșimajoritatea colegilor săi s-au întors în Germania după al Doilea Război Mondial, Marcuse a rămas în Statele Unite. Din 1934 și până în 1942 a lucrat lafiliala Institutului de laUniversitatea Columbia. În 1942 s-a mutat laWashington D.C. și a lucrat mai întâi la Biroul pentru Informații de Război și apoi la Biroul pentru Servicii Strategice. Mai târziu, Marcuse a predat la Universitatea Brandeis și apoi la Universitatea din California, San Diego. A devenit cetățean al Statelor Unite în 1940 și a rămas în Statele Unite pană la moartea sa în 1979, moarte cauzată de un accident vascular cerebral. Suporturile vieții literare, filozofice și politice a lui Marcuse sunt lucrări de estetică: În 1922 – „ The German Artist- Novel ” și în 1978, cu un an înainte de moartea sa – „ Dimensiunea estetică: spre o critică a esteticii marxiste ”. Între aceste două lucrări mai sunt câteva lucrări mai mici despre estetică. Totuși, chiar și lucrările care nu se ocupă direct de estetică mai conțin întrucâtvaodimensiune estetică. Lucrările cheie despre estetică au fost scrise înmomente diferite și ele dezvăluie punctul general al teoriei estetice a lui Marcuse. În timp ce se afla la acel Institut deCercetări Sociale – mai cunoscut astăzi sub numele de Școala de la Frankfurt și care a avut un impact enorm asupra filozofiei, precum și asupra teoriei sociale și politice în Statele Unite și în întreaga lume – Marcuse a publicat mai multe lucrări despre Marx, în care a renunțat la concentrarea marxistă asupra muncii și luptei de clasă, și a dezvoltat controversata filozofie a teoriei critice. Teoria critică este definită ca „ o abordare filosofică a culturii, și în special a literaturii, care încearcă să se confrunte cu forțele și structurile sociale, istorice și ideologice care o produc și o constrâng ”. În practică, teoria critică este analiza superficială a politicii, istoriei, artei și societății prin prisma dinamicii puterii: Cei care sunt asupriți sunt „buni” și cei care sunt asupritori sunt „răi”. Într-un articol publicat este descrisă teoria critică,înmodulurmător:„ Prinidentificarea efectelor distorsionante pe care puterea le-a avut asupra credințelor și valorilor societății, fondatorii teoriei critice au crezut că pot realiza o imagine mai exactă a lumii. Iar când oamenii vedeau lucrurile așa cum erau cu adevărat, se eliberau singuri”. „ Teoria , au sugerat ei, servește întotdeauna intereselor anumitor oameni; deoarece este necritică față de putere, servește automat celor puternici, în timp ce teoria critică, pentru că demască aceste interese, servește celor neputincioși ”. VAURMA Vavila POPOVICI - Carolina de Nord