Romanian Times | August 2023

ROMANIANTIMES Ca gânditor dialectic, Marcuse a putut să vadă că într-o societate opresivă/represivă forțele de eliberare și forțele de dominație nu se dezvoltă izolat unele de altele. Acest lucru poate fivăzut în aproape toate scrierile lui. Nu înseamnă că nu va exista niciodată un moment în care ființele umane vor fi eliberate de forțele dominației. Adică, dacă un grup individual caută eliberarea, analiza sau critica lor asupra societății trebuie să se împace cu modul în care lucrurile funcționează de fapt în acel moment în societatea respectivă, pentru a vedea dacă este posibilă orice formă de eliberare. După cum a văzut Marcuse, există o formă de ideologie care servește dominației și creează în același timp condițiile pentru eliberare. Arta era aceea care întruchipa potențialul de eliberare și de formare a subiectivității radicale, capabilă să fie preluatădesistemelededominațieși folosită pentru a promova sau menține dominația. Aceasta este tema eseului lui Marcuse din 1937 „ Caracterul afirmativ al Culturii ” . Cultura este domeniul artei, valorile și idealurile produse de cultură solicită transcenderea realității sociale opresive. Cultura se desparte de ordinea socială. Adică, domeniul social sau civilizația se caracterizează prin muncă, ziua de muncă, domeniul necesității, gândirea operațională etc. Acesta este tărâmul relațiilor materiale și sociale reale, precum și al luptei pentru existență. Domeniul cultural este caracterizat de muncă intelectuală, timp FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ – HERBERT MARCUSE (3) liber, gândire non-operațională și libertate. Libertatea de a gândi și de a reflecta care este posibilă la nivel de cultură, face posibilă construirea de valori și idealuri care reprezintă o provocare pentru ordinea socială. Aceasta este funcția emancipatoare a artei. Totuși, arta însăși nu aduce eliberare; trebuie transpusă înactivitatepolitică, dar ea este importantă pentru că deschide spațiul gândirii care poate produce apoi revoluție. Separarea dintre cultură și societate nu sugerează o fugă de realitatea socială, în schimb, reprezintă un spațiu străin sau critic în cadrul realității sociale. Idealurile produse de cultură trebuie să funcționeze în societate ca idei transformatoare. În „ Caracterulafirmativalculturii ”artadevine obiectul contemplării spirituale. Cererea de fericire în lumea reală este abandonată pentru o formă internă de fericire, fericirea sufletului. Prin urmare, cultura burgheză creează un interior al ființei umane în care pot fi realizate cele mai înalte idealuri ale culturii. Această transformare interioară nu necesită o transformare exterioară a lumii reale și a condițiilor sale materiale. Într-o astfel de societate, cultivarea sufletului divin este o parte importantă a educației cuiva. Convingerea că sufletul este mai important decât trupul și nevoile materiale duce la resemnarea politică în măsura în care libertatea devine internă. Prin urmare, sufletul acceptă faptele existenței sale materiale fără a lupta pentru a schimba aceste fapte. Cultura afirmativă cu ideea sa de suflet a folosit arta pentru a șterge subiectivitatea radicală. În ultima sa carte „ Dimensiunea estetică ” (1978),Marcuse își continuă încercareade a salva natura radical transformatoare a artei. El adoptă o poziție polemică împotriva interpretării problematice a funcției artei de către marxiștii ortodocși care susțineau că numai arta proletară poate fi revoluționară. „Maşina lipsită de viaţă este spirit îngheţat. Numai faptul că este aceasta îi dă ei putere de a-i pune pe oameni în serviciul ei. Dar întrucât ea este “spirit îngheţat” ea este şi dominaţia omului asupra omului, astfel această raţiune tehnică reproduce înrobirea.” – Herbert Marcuse Marcuse încearcă să stabilească potențialul revoluționar al întregii arte prin stabilirea autonomiei artei autentice. El afirmă: „ Se pare că arta ca artă exprimă un adevăr, o experiență, o necesitate care, deși nu sunt în domeniul practicii radicale, sunt totuși componente esențiale ale revoluției ”. Este experiența pe care arta încearcă să o exprime, pe care Marcuse se va concentra și tocmai aceasta îl separă de marxiștii ortodocși. Marcuse a văzut posibilități de revoluție în mai multe locuri. Revoltele studențești din anii 1960 au confirmat încă de la început o mare parte din direcția teoriei critice a lui Marcuse. Adică, nevoia de schimbare socială include lupta de clasă, dar nu poate fi redusă la lupta de clasă. Există o multitudine de grupuri sociale în societatea noastră care caută schimbarea socială din diverse motive. Există multiple forme de oprimare și represiune care fac revoluția dezirabilă. Marxismul ortodox s-a concentrat doar asupra proletariatului, din acest motiv el devine o formă de ideologie și produce o stare de lucruri reificată (concretă). Subiectivitatea indivizilor, propria lor conștiință și inconștientul tind să se dizolve în conștiința de clasă. Astfel, o condiție prealabilă majoră a revoluției este minimizată, și anume, faptul că nevoia de schimbare radicală trebuie să aibă rădăcini în subiectivitatea indivizilor înșiși, în inteligența lor și în pasiunile lor, impulsurile și scopurile lor. Deoarece în marxismul ortodox subiectivitatea radicală este redusă la un singur grup social, proletariatul, Marcuse extinde foarte mult spațiul în care poate apărea subiectivitatea radicală. El susține că „ subiectivitatea eliberatoare se constituie în istoria interioară a indivizilor ”. Fiecare subiect, diferit de alte subiecte, reprezintă o anumită poziție de subiect. De exemplu; femeie albă, clasa muncitoare, mamă a doi copii, născută în vestul mijlociu, etc. Cu toate acestea, fiecărei trăsături distincte a subiectului individual îi corespunde o poziție structurală. Adică, într-o societate dată, genul, rasa, clasa, nivelul de educație etc. sunt interpretate în anumite moduri. Experiențele și oportunitățile oferite de acestea sunt adesea afectate de subiect și de poziția structurală și produc ceea ce Marcuse numește „ istoria interioară a individului ”. Având în vedere că există multe poziții de subiect care sunt poziții de represiune și dezumanizare, subiectivitatea radicală și arta pot proveni din oricare dintre aceste poziții. Clasa economică este doar o poziție structurală dintre multe. Prin urmare, nu numai proletariatul poate fi interesat de schimbarea socială. Până la începutul secolului al XX-lea, se părea că revoluția proletară prezisă deMarx nu avea să aibă loc. Europa a fost martora mai multor încercări eșuate de revoluție. Revoluția bolșevică din 1917 nu a fost condusă de proletariat, și a produs o altă formă de totalitarism. Marcuse a acceptat fără îndoială critica tranșantă a Rosei Luxemburg (filozof socialist și militantă revoluționară a Partidului Social Democrat din Regatul Poloniei, una din fondatorii Partidului Comunist German) asupra implicațiilor autoritare ale avangardismului lui Lenin. De fapt, majoritatea socialiștilor europeni au considerat voluntarismul lui Lenin ca fiind nepotrivit pentru Europa de Vest și Centrală, unde exista un proletariat mai avansat și mai experimentat. Această situație a produs criza politică a marxismului. Omul de știință contemporan, actorul american Marius Stan scrie într-un articol despre Roza Luxemburg: „... spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, dar era o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor. ” Marcuse gravita spre marxism, deoarece marxismul era pentru el o încercare de a salva umanitatea de forțele reificante și opresive ale capitalismului. În contextul în care subiectivitatea și agentul uman erau reduse, Marcuse apela la Heidegger pentru o posibilă soluție. El a văzut la Marx și Heidegger „ o cerere de acțiune radicală ” și a considerat-o necesară pentru a depăși structura opresivă, represivă și reificată a societăților industriale avansate. Marcuse credea că „ Ființa și Timpul ”a lui Heidegger reprezintă un aliat potențial valoros în această luptă, filozofia lui Heidegger posedând mijloacele conceptuale necesare pentru a contracara o lume socială inversată în care, potrivit lui Marx, „relațiile sociale între oameni iau forma fantastică a unei relații între lucruri ”. VAURMA Vavila POPOVICI - Carolina de Nord (continuare din numărul trecuut)