Romanian Times | Septembrie 2023

ROMANIANTIMES Marcuse a văzut societatea occidentală ca mergând în direcția unei societăți total administrate. Noțiunea sa ulterioară a unidimensionalității a fost dezvoltată prin critica la adresa unei astfel de societăți. Chiar dacă se afla sub influența lui Heidegger, Marcuse nu a fost niciodată un simplu Heideggerian. El a recunoscut de la început că filozofia lui Heidegger avea anumite limitări și în cele din urmă a devenit deziluzionat de el, descoperind că filozofia lui nu era chiar atât de concretă. În timp ce filozofia lui Heidegger a explicat structura ontologică a Dasein-ului în cotidianul ei, ea nu a locuit niciodată la nivel ontic. La nivel ontologic, Heidegger a examinat doar structurile fundamentale ale Daseinului, adică, Dasein-ul își desfășoară viața în general într-o anumită structură universală, care este constituită din moduri de existență, cum ar fi căderea, vorbăria inactivă, plictiseala, grija, a fi spre moarte etc. Cu toate acestea, modurile de existență sunt experimentate diferit, în momente diferite și cu niveluri diferite de intensitate de către diferiți indivizi. Heidegger nu dă socoteală despre multiplele forme de opresiune și dominație prezente în societățile industriale avansate și nici despre modul în care indivizii răspund la aceste forme de opresiune și dominație. Prin urmare, filozofia concretă a lui Heidegger este „ în mare măsură o falsă, falsă concretitate ”, fiind departe de realitate. Filozofia lui Heidegger nu a reușit FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ – HERBERT MARCUSE (4) să ofere luiMarcuse un fundament filozofic concret pentru marxism. În plus, interesul lui Heidegger pentru nazism l-a făcut pe Marcuse să-l părăsească cu ușurință în 1932, contribuind la aceasta și publicarea, pentru prima oară, a Manuscriselor lui Marx (cele din 1844), în acel an 1932. Pentru unii savanți ruptura nu este chiar atât de clară. Într-o scrisoare către Max Horkheimer, sociologși filozof german, din 13 mai 1935, Theodor W. Adorno, filozof, sociolog,muzicolog și compozitor german, membru și el al Școlii de la Frankfurt, sugerează cu tărie că Marcuse era încă un Heideggerian. Istoricul american Richard Wolin scrie: „ În scrierile postbelice ale lui Marcuse, dimensiunea heideggeriană este mută, dar totuși urmăribilă”. Wolin ridică problema paralelelor între elitismul ontologic al lui Heidegger și noțiunea lui Marcuse de „ dictatură educațională ”, problemă care apare în „ Eros și civilizație ”, precum și în „ Toleranța represivă ” și reflectă pesimismul lui Marcuse cu privire la dezvoltarea conștiinței radicale la clasa muncitoare. Problema unei forme de elitism intelectual nu se regăsește numai la Heidegger, ci și în marxismul însuși. Trebuie doar să ne gândim la noțiunea lui Lenin despre avangardă. Oricum, fie că sursa este Heidegger sau anumiți marxişti, valul către elitism, într-o formă sau alta, rămâne o problemă în opera lui Marcuse. În 1941, studiile lui Marcuse despre Marx și Hegel au culminat cu o carte intitulată „ Rațiune și revoluție ”, carte care, în primul rând a dezvăluit rolul celor mai critice, revoluționare și emancipatorii concepte ale lui Hegel în dezvoltarea filozofiei critice a lui Marx; în al doilea rând, l-a salvat pe Hegel de acuzația că filozofia sa socială și politică era conservatoare, și a legitimat statul opresiv prusac; a întruchipat primele două realizări „Maşina lipsită de viaţă este spirit îngheţat. Numai faptul că este aceasta îi dă ei putere de a-i pune pe oameni în serviciul ei. Dar întrucât ea este “spirit îngheţat” ea este şi dominaţia omului asupra omului, astfel această raţiune tehnică reproduce înrobirea.” – Herbert Marcuse și este poate cea mai importantă pentru formarea formei de teorie critică a lui Marcuse. Noțiunea hegeliană/marxiană de dialectică sau ceea ce Marcuse va numi gândire negativă devine un element central în teoria critică a lui Marcuse. În parte, „ Rațiune și revoluție ” nu este o încercare de a-l salva pe Hegel, ci mai degrabă, o încercare de a salva gândirea dialectică sau negativă. Prefața ediției din 1960, intitulată „ O notă despre dialectică ” poate fi un ghid pentru citirea și înțelegerea lui Marcuse. Marcuse începe cu afirmația că această carte este o încercare de a salva o formă de gândire sau o facultate mentală care este în pericol de a fi ștearsă. Scopul gândirii dialectice sau negative este de a expune și apoi de a depăși prin acțiune revoluționară contradicțiile prin care se constituie societățile industriale avansate. Un exemplu de contradicție socială este coexistența creșterii bogăției naționale și a sărăciei în același timp. Cei care dețin, controlează și influențează mijloacele de producție (minoritatea) devin mai îmbogățiți, în timp ce muncitorii (majoritatea) devin mai săraci. Ideea că încercarea nestăpânită a bogaților de a deveni mai bogați va permite cumva să se scurgăavuția,astfelîncâttoțisăbeneficieze, s-a dovedit falsă, pe măsură ce decalajul dintre bogați și săraci continuă să crească. Cu toate acestea, ideologia de scurgere este încă foarte eficientă. Convingerea capitalistă că concurența nestăpânită este bună pentru toată lumea, ascunde scopul de a epura societatea de concurență, permițând aceasta marilor corporații să cumpere concurența. În această situație, muncitorul nu devine un subiect liber și rațional prin munca lui, ci mai degrabă un obiect de utilizat de către sistemul economic, un sistem care este o creație umană, dar asupra căruiamuncitorul nuare control. În sistemul capitalist, muncitorul este folosit ca obiect de dragul producției, fără a culege toate beneficiile producției. Într-o astfel de situație, lucrătorul nu este capabil să-și actualizeze potențialul ca ființă umană liberă și rațională, ci este redus la o viață de trudă de dragul supraviețuirii. Existența șterge esența. Sarcina gândirii dialectice este de a face conștientă această situație și poate fi rezolvată prin practică revoluționară. Astfel, Douglas Kellner, universitar american care lucrează la intersecția teoriei critice de „a treia generație” în tradiția Institutului de Cercetare Socială din Frankfurt, scrie: „ Conceptele centrale prezentate sunt tocmai cele ale titlului cărții „Rațiune și revoluție”. Rațiunea distinge între existență și esență prin conceptualizarea potențialităților, normelor și idealurilor nerealizate care urmează să fie realizate în practica socială. Dacă condițiile sociale împiedică realizarea lor, rațiunea cere revoluție. În eseul intitulat „ Conceptul de esență ” Marcuse scrie: „ Teoria materialistă transcende astfel starea de fapt dată și se îndreaptă către o potențialitate diferită, mergând de la apariția imediată la esența careapare înea.Daraiciaparențași esența devin membri unei adevărate antiteze care decurge din structura istorică particulară a procesului social al vieții ” Pasajul este crucial pentru înțelegerea temei Rațiunii și revoluției și a celebrei lucrări ulterioare a lui Marcuse, „ Omul unic”. Conceptul său de esență nu este static sau transcendental. Esența se prezintă ca posibilitatea unei forme de viață libere, nealienante, nerepresivă în cadrul unei anumite structuri istorice, sociale/politice. Aspectul (ordinea actuală a lucrurilor) este în contradicție cu însăși posibilitățile pe care le produce realitatea socială prezentă. De exemplu, modul de producție capitalist a făcut posibil ca toți membri societății noastre să trăiască vieți nealienante și fructuoase. Cu toate acestea, mulți trăiesc în sărăcie. Gândirea dialectică sau negativă vede această contradicție. Conceptul de negație folosit de Marcuse este de fapt un răspuns critic la o formă anterioară de negație, în care individul uman este negat, libertatea este și ea negată. Este negată esența umană de către un sistem socio-economic opresiv, represiv. Potențialul de eliberare, autodezvoltare, autodeterminare, viața bună etc. sunt șterse de diferitele forme de dominare. A doua Negație se referă la dezvoltarea conștiinței critice, revoluționare, care încearcă să nege aceste structuri sociale opresive. Scopul este eliberarea. În acel moment Marcuse prezintă gândirea negativă ca o alternativă la ceea ce el va numi mai târziu gândirea unidimensională . Prin gândirea negativă și revoluție, eliberarea devine posibilă. Esențial pentru Școala de la Frankfurt a fost momentul aducerii psihanalistului Erich Fromm, în 1931. Scopul inițial a fost de a fi folosită teoria psihanalitică pentru a înțelege psihicul clasei muncitoare. VAURMA Vavila POPOVICI - Carolina de Nord (continuare din numărul trecuut)