Romanian Times | Septembrie 2023

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Dacă sublimul înspre care tindem este și va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este așezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii și al formelor în fiecare dintre noi. În acelaș timp, sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște este acest univers uman! Deci sublimul… Personal aș defini sublimul drept țintă înspre care merită și trebuie să tinzi chiar dacă, în realmul nostru ea nu va fi niciodată atinsă. Printr-o matematică pe care noi nu o putem pricepe, căderea de la nivelul acestuia este aproape instantanee pe când recucerirea acestuia poate fi evaluată numai cu reperele veșniciei și necesită eforturi la scara infinitului. Doar o mușcătură din fructul oprit a fost suficientă ca să ne îndepărteze, dar toate eforturile sutelor de generații nu au reușit să ne reapropie nici măcar cât de puțin. O, nu vă înșelați, mintea omenească, puterea omenescă, sacrificiile omenești nu numai că nu au lipsit dar s-au manifestat cu abundență pe tot parcursul istoriei. Toate acestea au adus valoarea intangibilului sublim la un nivel aproape inimaginabil. Deși recunoașterea faptului că această țintă va rămâne mereu neatinsă ne-ar putea duce la disperare, lupta și eforturile noastre în încercarea de a-l atinge sunt un ceva care a ajuns cel mai aproape de chipul și asemănarea acestuia. Spiritul uman în căutarea sublimului este un minunat “Amin!” la dragostea cu care Dumnezeu ne-a îmbrățișat prin creație. Așa cum am scris în articolele precedente, Edenul este întruchiparea ideii de sublim iar ceea ce citim în cartea Genesei despre Eden este o sursă de nesecat din care tainele relatiei dintre om și Dumnezeu ni se revelează puțin câte puțin, de fiecare dată când ne punem inima să înțelegem. Deși creația în sine era desăvârșită, acolo, în Eden, ea nu era sursa acelei înalte desfătări pe care numai sublimul o poate da. Desfătarea continuă din Eden era în întregime datorată prezenței lui Dumnezeu. Iată ce minunat confirmă psalmistul acest fapt: Poetul și marea (6) “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește, trupul mi se odihnește în liniște.” (Psalm 16:8,9) Deseori, clatinați de vânturi împotrivitoare, de dorinți adânci după un ceva de neexplicat, ne pierdem în îmbuibări cu surogate, în așa fel încât căutarea noastră de sublim degenerează într-un fel de abandon în exact opusul acesteia, alunecarea în grotesc. De fapt dacă ar fi să tragem linia neagră sub existența noastră terestră, în vederea socotelii, totalul ar fi o continuă înfruntare între căutarea sublimului și alunecarea în grotesc. Atât de crâncenă este această înfruntare încât omul și-a găsit odihna în încrâncenarea de care vorbesc… Odihnă prin neodihnă dacă pot spune asta. Și în tot timpul, dintre clipa alungării din Eden și până în prezent, simțurile lui spirituale nu s-au ridicat deasupra de ceea ce ochii văd, urechea aude și mintea înțelege. În ciuda încrâncenării lui cu realitatea care îi refuză aspirațiile, cu realitatea niciodată demnă de idealul înspre care tânjește, omul a continuat să bată cu piciorul trecerii lui aceleași cărări printre plopii mereu fără soț ai decorului din care, aparent fără voie, este parte. Tragedia realității existenței lui stă în faptul că spiritul lui se ridică deasupra realmului lui dar sufletul lui caută împlinire tot în tridimensionalul lumii care nu-l acceptă. Nicăieri la el acasa… Dacă sublimul înspre care tindem este și va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este așezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii și al formelor în fiecare dintre noi. În acelaș timp, sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște este acest univers uman! În tot acest timp, apele de odihnă și pajiștile verzi au fost aproape. Mesele demne de cele mai înalte ospețe împărătești au fost pregătite și ființele cerești stau gata să ne servească. Lipsește doar foamea, adevărata foame… Cerul întreg stă pregătit să se miște înspre potolirea ei. Este nevoie ca visătorul din noi să viseze vise cu mult mai mari și dorul după o patrie care să nu ne fie ostilă să fie cu mult mai intens. Este nevoie ca aripile gândurilor să ne ridice înspre eterul din care lucrurile lumii acesteia sa se vadă dintr-o dată mici, infinit de mici. Lumea din jurul nostru pătrunde cu bocanci grei de caporal până în cele mai adânci tainițe ale inimii, ea se vrea în centrul preocupărilor noastre pănă când oboseala ne aduce la starea în care suntem imuni la binecuvântata neodihnă la care Dumnezeu ne-a rânduit. Când cerem, cerem lucruri prea mărunte și nu daruri vrednice de un Împărat, când visăm, visele ne țin prea aproape de mal și aventura credinței se stinge. (continuare in pagina 20) NU MAI FI STRAIN DE PARTITURAVIETII TALE Nu știu multe despre muzica clasică. Sunt un consumator incantat de ceea ce au gandit altii pe o partitura muzicala. A fost chiar odata o vreme – de mult tare de mult – in care eram pastrat in corul scolii doar pentru ca stiam teorie muzicala desi vocea in schimbare parea sa alunece in sonoritati demne de filme horror. Ideea este ca desi nu ma pricep la muzica clasica foarte mult, am gasit elemente comune intre o partitura muzicala si alcaturirea naratiunii biblice. Biblia are ritm. Nu, nu va asteptati acum sa va spun ca Geneza este precum Vivaldi sau Iov este precum Wagner. Nu ma gandesc deloc in aceasta directie. Asemanarea esentiala mi se pare preluarea si repetarea amplificata a unor diferite teme in Scripturi aidoma unor partituri simfonice. Probabil ai observant la o simpla citire a Bibliei asemănările dintre o relatare a unui eveniment consemnate in diferite texte biblice. Toate aceste asemanari sunt deliberate nu accidentale ori erori ce arata nedumnezeirea Scrierii. Ele nu se datorează unei editări imperfecte așa cum ar sugera unii critici, ci sunt o utilizare specifică și atentă a acelorași elemente narative pentru a dezvolta puncte de referința mai ample. Biblia este o naratiune grandioasă ce trebuie a fi citita si inteleasa prin referinte interne. Folosind o analogie muzicala am putea intelege Biblia precum o simfonie muzicala. O simfonie clasică are trei „secțiuni”, o expunere care prezintă teme inițiale (gândiți-vă de exemplu la Geneza 1-3), o dezvoltare care prezintă aceleași teme, dar modificându- le în diferite moduri și o recapitulare care accentueaza temele inițiale fără a le repeata (Apocalipsa 21, 22). Biblia este o lucrare de literatură atent formată care lanseaza, reutilizeaza și dezvoltă teme în mod specific. In acest sens predicarea mesajului Bibliei trebuie sa includa mereu mesajul sacrificiului christic si biruinta invierii. Cineva spunea indraznet ca daca nu faci asta de fapt nu predici. Orice pasaj al Bibliei vorbeste despre altele si impreuna pot impleti firul manturii grandioase infaptuite de Isus Domnul. Despre ce vorbeste Biblia pana la urma? Este vorba despre Isus. Am putea construi diferite naratiuni tematice amintind de exemplu despre noua împărăție a lui Dumnezeu condusa de un rege perfect si incoruptibil ce pătrunde într-o lume deteriorată de păcat – dar va fi întotdeauna o relatare a carui moment culminant il reprezinta venirea lui Isus, sacrificiul de sine si invierea Sa. Secțiunea finală a simfonei se numește o recapitulare - un termen ce are conotatie teologica asociata cu invatatura Sfântului Irineu de Lyon din secolul al II-lea. Irineu explica crucea in sensul ca Isus a preluat povestea lui Adam si a schimbat-o intr-o maniera triumfatoare. Al doilea Adam (Isus) a ispasit vinovatia primului Adam. De aceea toate motivele naratiunii umanitatii isi gasesc finalul in Fiul lui Dumnezeu. Isus Christos rezumă în sine toate temele istoriei. Există in teoria muzicala elemente (ceea ce în muzica lui Wagner s-ar numi laitmotive) in care o temă este asociată cu un personaj, o emoție, un obiect sau o situație care se intrepatrund si ofera dinamismul partiturii. Unele sunt evidente, altele nu. In mod similar textul biblic contine modele repetate, evidente la care exista uneori doar aluzii. De exemplu repetarea in cartea Genezei a numarului sapte, sau a temenului copaci ori munti. Aceste detalii sunt cele menite să fie evidente. Observați ce face evanghelistul Luca comparându-l pe Isus cu profetul Ilie (Luca 4:15-30). Este doar un pas subtil pentru a găsi cel putin 10 asemanari ample intre actiunile celor doi. La final poveștile vietilor noastre, toate simfoniile noastre își găsesc sfârșitul în El, Isus Christos. Trăim într-o epocă in care atunci când spunem povești, ne face pe noi insine eroul lor. Biblia este în acest sens, incredibil de clară: nu ești tu (sau eu) eroul poveștii în care te afli. Acesta este un adevăr rascolitor de absorbit și de trăit. Nu eu voi ucide dragonul și nu voi salva prințesa. Dar cineva o va face. A facut-o deja. Trăim într-o vreme care își pierde capacitatea de a spune povești si in care citim Biblia într-un mod simplu, liniar și lipsit de inspirație. Nu mai vedem padurea din cauza copacilor. Fara indoiala, Biblia este o simfonie. Este o tapiserie fina, un țesut realizat cumulta grijă. Este precum un un roman literar, care reunește teme și personaje alese cu grijă. Este opera unui maestru artist, Autorul care scrie cu vieți umane cea mai mare poveste spusă vreodată. Muzica este facuta pentru a fi cantata. Partitura vietii tale trebuie auzita. N.D. Wilson a spus frumos intr-o carte de-a sa: “bătăile inimii nu pot fi tezaurizate”. In sensul ca nu pot fi pastrate pentru mai tarziu. De aceea canta partitura vietii tale in ritmul Creatorului si Rascumparatorului. Cel mai ciudat si neconform lucru pentru un creștin este sa se gaseasca la finalul vietii sale tacut, fără chef de viață. Încearcă sa gasesti cantecul vietii tale. Prinde ritmul. Traieste, nu iți salva bataile inimii pentru mai tarziu. Zdrobește-ți idolii. Încearcă ceva măreț și minunat, cum ar fi să-L urmezi pe Isus prin ușa morții viselor și a sinelui. S-ar putea să descoperi că după moarte vine viața și că muzica suna mai bine. Emanuel C. Pavel , Vancouver, BC. Canada