Romanian Times | Aprilie 2024

Cultură 9 Simplul cetățean de Andrei PLEȘU Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES Nu există reportaj de televiziune care să nu se folosească, la unmoment dat, de interviul luat pe stradă. Reporterul ia un microfon şi un cameraman şi se avîntă printre cetăţeni. Rezultatul e, de celemai multe ori, pitoresc. Adulţii spun lucruri trăsnite, sau nu spun nimic special; de regulă, răspunsurile sînt fie previzibile, în banalitatea lor, fie stingheritoareprinignoranţă,fiehalucinante prin inadecvare. Acum cîţiva ani, Viorel Gaiţă a strîns o colecţie spectaculoasă de asemenea răspunsuri, mici capodopere de haz involuntar, de incultură generală, de melancolie autohtonă... Ce dovedeau ele? Întîi,căromânulnuspunenicimort„nuştiu”. Nu se face, mă-nţelegi, să nu aibă o opinie, să nu-şi dea cu presupusul, chiar cînd nu-i e clar despre ce e vorba. În al doilea rînd, că, în general, „omul de pe stradă”, la noi ca şi aiurea, nu e o enciclopedie ambulantă. Nu de la el trebuie să aştepţi definiţii riguroase, analize subtile, fineţuri. Sînt şi excepţii, rare, dar nu după ele umblă gazetarii. În al treilea rînd, că, întrucît cetăţeanul obişnuit e gata să răspundă la orice întrebare şi e departe de a fi un monument de pricepere, opinia lui e irelevantă. Ea spune ceva despre el, nu despre chestiunea în discuţie, iar din punct de vedere statistic e nulă. Ne putem distra auzind-o, dar e o copilărie să o luăm de bună, sub pretext că, prin ea, se aude „vocea poporului”. Dacă aşa stau lucrurile, e greu de înţeles de ce gazetarii noştri – şi ai altora – nu renunţă la acest înşelător spectacol. Probabil, tocmai pentru că e spectacol, adică un fel de reality show: ne amuză, ne confruntă cu neantul cotidian, cu abisul locului comun, cu marea, inepuizabila şi inconturnabila neştiinţă colectivă. Un alt motiv e ceva mai impur. Chestionarul lansat pe stradă nu e neapărat întîmplător. E un perfect instrument de manipulare. Dacă ştii ce vrei, e destul să pui bine întrebarea şi să selecţionezi viclean răspunsurile, pentru a avea rezultatul scontat. Întrebările puse de reporter sînt false întrebări. El se foloseşte de „simplul cetăţean” pentru a ilustra o teză proprie, o opţiune politică – pe scurt, o formă sau alta de partizanat. Aşa se face, de pildă, că în timpul summit-ului NATO, un cunoscut şi foarte exersat gazetar s-a plimbat cu microfonul printre agricultori, ca să dovedească ce ecou precar are în popor summit-ul cu pricina. Care va să zică pierdem timp şi bani de pomană. Lui nea Ilie nici că-i pasă! Ca şi cînd ne-am fi aşteptat să descoperim în fiecare plugar un analist pe teme nord-atlantice, un Kissinger comunal, un specialist în geopolitică. Dacă judecăm evenimentele şi lumea cu astfel de criterii, vom ajunge să ne lepădăm de tot: de NATO, dar şi de UE, de Platon, dar şi de Camembert, de democraţie, de ONU, de teologia Treimii, deArghezi şi, poate, chiar şi de gazetărie şi gazetari. A spus-o, mai bine ca mine, Giovanni Sartori: simplul cetăţean, luat izolat, „nu reprezintă nimic şi pe nimeni”. Interviurile cu el nu sînt decît „multiplicatori ai stupidităţii”. Din păcate, „spuse pe micul ecran, stupidităţile alcătuiescoopinie”. Şi ajungsăfie„repetate de zeci de mii de oameni”. Amorul ideologic – un fals și o capcană Premiile Oscar au de traversat o revoluție. Aflu că s-a decis o strategie nouă, „nediscriminatorie”, pentru selecționarea filmelor concurente. Cel puțin un actor principal sau măcar unul în rol secundar trebuie să aparțină altor rase decît cele majoritare, subiectul însuși trebuie să implice referiri la minoritățile rasiale, sexuale, defavorizate etc., iar echipa tehnică de producție trebuie și ea să valorifice dexterități ale unor grupuri etnice pe nedrept marginalizate. Mă grăbesc să spun apăsat că oricemod de a judeca și folosi un omdupă criterii altele decît cele ale meritului său personal este o prostie perdantă. Admit, pe de altă parte, că există numeroase exemple că această prostie, adesea devastatoare pentru cei în cauză, circulă printre noi și dovedește o înțelegere subumană a „omenescului”. A transforma diferențele de rasă, de culoare, de orientare politică sau sexuală în criterii „obiective” de evaluare a celui din fața noastră e o probă de subdezvoltare intelectuală, sufletească și pragmatică. Nu poți decît să dai greș. La fel de grav însă mi se pare să răstorni „clepsidra” și să procedezi printr-un soi de „contradiscriminare”: „favorizezi” minoritatea pentru a repara nedreptăți multiseculare și acorzi „privilegii” nu pe bază de calitate reală, ci pe baze „justițiare”, statistice, ideologice. În fond, e tot o formă de rasism, doar că unul răsturnat: transformi „rasa” în măsurătoare inversă: cine e „caucazian”, adică de o albeață suspectă și încărcată de vinovății străvechi, trebuie să facă un pas înapoi. Vom răsplăti, compensator, toate celelalte rase: mongoloidă, negroidă, australoidă. ecuatorială, asiato-americană, oceanică, amerindiană ș.a.m.d. Vom face dreptate! Vom inventa „discriminarea pozitivă”. Au fost tratate umilitor femeile? (Ceea ce e, din păcate, adevărat.) Le vom prefera, reparatoriu, în orice situație și în orice rol, indiferent dacă li se potrivesc. A fost persecutată populația de culoare? (Așa e!) O vom aduce deci în prim-plan, strict pe bază de apartenență cromatică. Ne-am purtat criminal cu evreii? (Ceea ce e absolut de neînțeles și de neuitat!) Vom fi atenți să-i preferăm, promovăm, răsfățăm, de teamă să nu trecem drept antisemiți… Aceste „strategii” -– de obicei alimentate ideologic și nu de un impuls cu adevărat umanist și justițiar – au, din punctul meu de vedere, cel puțin trei dezavantaje, respectiv trei efecte contraproductive: 1) „Protecția” de principiu a celor „diferiți” poate avea (și are adesea) o componentă ofensatoare: nu mă apreciezi pentru ce sînt și ce pot, ci pentru că vrei să-mi oferi o „reparație”, vrei să fii „tolerant”, vrei să-mi faci un cadou de protocol, nu unul pemerit. Nu cred că a fi „nominalizat” pentru un premiu profesional cu motivația că vii din Coreea sau dintr-o insulă a Pacificului, sau dintr-o rasă defavorizată, poate flata cu adevărat orgoliul celui vizat. Eu, unul, m-aș simți mai curînd jignit…A, m-aș simți jignit și dacă, mai bun fiind decît contracandidații mei, voi fi scos din cursă din pricini rasiale. Dar una nu se repară prin cealaltă. (Mărturisesc, pe de altă parte, că pentru mine și pentru majoritatea europenilor imaginea artei din Statele Unite e de neimaginat fără muzica lui Louis Amstrong, a lui Sammy Davis Jr., a lui Harry Belafonte, Chuck Berry, Ella Fitzgerald, Aretha Franklin, Whitney Houston, Diana Ross, sau fără performanța actoricească a unor Sidney Poitier, Morgan Freeman, Denzel Washington, Eddie Murphy, Wesley Snipes, Cuba Gooding Jr., Will Smith etc. etc. etc. Nu mai vorbesc de mari și celebri sportivi (Muhammad Ali), jazziști, dansatori ș.a. N-am sentimentul că toți aceștia au fost ținuți pe margine, defavorizați, declasați în prestația și prestigiul lor, printr-o generală manevră discriminatorie). Vor fi existat, desigur, și derapaje, prejudecăți, erori. Dar cine poate garanta că n-au existat și nedreptăți în tabăra cealaltă, a „majoritarilor”? 2) Excesele „corecților” radicali provoacă, totodată, spectaculoase (și destructurante) alunecări în deriziune, de natură să relativizeze seriozitatea problemei. Nu e frumos să spui „gras”: trebuie să spui „horizontally challenged”. În general, a califica ceva sau pe cineva drept „negru” e suspect. Dar Marea Neagră? Dar Fetească Neagră sau Neagra de Purcari? Dar „am văzut negru în fața ochilor”? Dar „cafea neagră”? Și de ce doliul e negru? Și ce ne facem cu Dunărea noastră? Cum să izvorăști din Pădurea Neagră și să te verși în Marea Neagră!? Dintr-o temă gravă, „discriminarea” devine, cu asemenea exemple, o sursă de amuzament. O joacă minoră, fără „soluții” rezonabile… „Corectitudinea” devine bășcălie. 3) Protestele viguroase ale justițiarilor pro-minoritari provoacă inevitabil (istoria o confirmă iarăși și iarăși) reacția simetrică a extremei anti-minoritare. Majoritatea incriminată sfîrșește prin a fi iritată și, la limită, agresivă. „Progresiștii” sporesc numărul „reacționarilor”, stîngismul oratoric trezeștesomnolente reflexe fasciste.Pescurt, rezultatul întregului litigiu (devenit aproape o modă conjuncturală) e creșterea coeficientului de ură din societate. Nu rezolvare, ci intensificare a crizei. Subiectul e amplu și suprasaturat de nuanțe. Ar fi loc pentru zeci și zeci de pagini, ceea ce nu ne putem permite, într-o simplă (și tristă) rubrică de gazetă. Am comenta, perplecși, analiza titlului Zece negri mititei (dar nu cum o face un publicist de la Adevărul, care, de la înălțimea edificării sale, îl ceartă „subtil” pe Andrei Cornea: „Zece jidani mititei ți-ar fi convenit?”. Adică: voi, „jidanii”, nu suportați să fiți călcați pe coadă, dar de alții nu vă pasă! Pe scurt: cu antisemitismul pe antirasism călcînd. Deștept băiat! Și principial! Și consecvent!). Dacă aș mai avea loc și condei, aș pune în discuție și titluri ca Roșu și negru al lui Stendhal și m-aș distra speculînd asupra „rasismului” lui Shakespeare din Neguțătorul din Veneția și din Othello (chestie complexă: maurul ajunsese, totuși, general în armata venețiană! Însă o omoară pe Desdemona, ceea ce sugerează răutăcios că „negrii” sînt criminali. E drept, nici să-l fi omorît Desdemona pe el n-ar fi fost ce trebuie: ar fi fost o dovadă clară a rasismului ei!). Pe-aici, prin Europa de Est, sîntem destul de obosiți să amestecăm ideologia cu artele, pentru a „face dreptate” claselor asuprite de oligarhi nemiloși.Am trăit destule decenii sufocați de propagandă. Revenirea la „militantism” ne deprimă… Concluzie comprimată: a te răfui cu discriminările de orice fel e legitim și necesar. Dar a o face manevrînd dreptatea ca pe o unealtă ideologică cochetă, ca pe un ornament egolatru, interesat politic și mediatic, ca pe o bombăneală gregară e a rata ținta, a duce în derizoriu și malformație o problemă care merită mai multă inteligență și o sănătoasă măsură. Andrei PLEȘU - Dilema veche Omul Dincolo de Sine (continuare din pagina 6) statutul de “copii ai luminii”. Noi iubim lumea prin adevărul pe care îl propovăduim înspre mântuirea ei sau judecată… Din nefericire, râvna de a “câștiga suflete pentru Cristos” fără autoritatea Duhului ne duce deseori pe panta alunecoasă a compromisului. Nouă ne e deseori frică să expunem adevărul curat al lui Dumnezeu pentru că acesta nu va fi primit de mințile sofisticate ale celor pe care vrem să-i câștigăm pentru Împărăție. Uităm că autoritatea pe care o avem în Cristos este doar prin Adevărul Lui pe care îl propovăduim. Oh, nu avem nicio îndoială că acest Adevăr va suna ca o nebunie pentru cei înțelepți după felul lumii. Dar știm că numai acest Adevăr, simplu și nealterat va atinge sufletul omului pentru veșnicie. Aici este harul credinței: atât de simplist cum pare, adevărul lui Dumnezeu poate muia inimile cele mai împietrite și poate schimba mințile cele mai sofisticate…Apostolul Pavel este una din pildele cele mai vii al harului mântuitor al Adevărului… Cum poate relația noastră cu lumea să afecteze puterea unității în casa lui Dumnezeu? Sa ne rugăm ca, în articolul următor, Duhul Domnului să aducă mai multă lumină în această direcție… VAURMA