Romanian Times | Septembrie 2024

Cultură 9 Amintiri despre Trabant de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES Sursa: mae.ro De curînd, m-am hotărît să renunț la folosirea mașinii Volvo (un cadou oferit cu ani în urmă Colegiului „Noua Europă” prin generozitatea doamnei Lavinia Huidan Spandonide, o generozitate dublată și de un autentic interes pentru cultură, dar și de o competență aplicată în domeniul artelor și literelor, dovedită de ani buni prin performanța Editurii Spandugino. Renunțareamea e și o chestie de oboseală, dar și una de context. Traficul bucureștean a devenit, pentru mine, o provocare căreia nu-i mai fac față. Ajung isteric la orice destinație, am probleme de parcare în fața propriei locuințe, nu mai am chef și putere să asum stresul curselor automobilistice urbane și transurbane. Nu regret. Și savurez tot mai duios amintirile perioadei pre-decembriste, cînd mă identificam tandru cu un automobil Trabant. Ca dovadă, acum vreo 14 ani, am publicat în Dilema veche textul pe care îl reproduc mai jos. Poate facem un „club” nostalgic al trabantiștilor... Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul. Avea toate însuşirile unui automobil, dar avea, în plus, ceva de vietate inclasabilă, un soi de mister, un soi de nimb tehnologic, fără legătură directă cu ingineria tradiţională. Neobişnuită era, între altele, enorma lui maniabilitate. Practic, nu puteai ajunge cu un Trabant în situaţii fără ieşire. Putea fi scos din şanţ cu brînciul energic al unei singure persoane, putea fi ţinut cu umărul să nu alunece pe o pîrtie îngheţată, putea fi întors, după o răsturnare, în poziţie de croazieră şi, de obicei, pornea iar ladrum, chiardacăgemeade invaliditate. Dacă se strica bobina de inducţie, ea putea fi înlocuită, pînă la proximul atelier de reparaţii, cu amidonul unui cartof. În locul curelei de transmisie rupte se putea instala un ciorap de damă, iar pana de benzină se putea rezolva, pentru măcar cincizeci de kilometri, cu o damigeană de horincă tare. Totul era de o durabilă precaritate. Capabil să reînvie din propria-i cenuşă, să se refacă după orice colaps, cu tenacitatea unui „Terminator“ de carton presat, Trabantul nu cerea posesorului lui decît răbdare, încredere şi un sac de bujii. Orice amator putea să-i înveţe secretele, în timp ce specialiştii erau mereu luaţi prin surprindere de resursele lui regenerative. Cu asemenea calităţi, Trabantul era predestinat să devină, sub comunism, o adevărată metaforă a supravieţuirii. Era proba palpabilă a capacităţii noastre de a valorifica indigenţa, de a face din dejecţie bici, de a improviza spectaculos, cu o materie primă incalificabilă. Trabantul demonstra, în orice împrejurare, că ceea ce nu se poate se poate pînă la urmă, că improbabilul poate fi un punct de pornire. Sub semnul lui, aveam ocazia să experimentăm voluptatea rară de a cîştiga la puncte unmeci asfixiant, început cu şanse minime. Ne simţeam solidari în efortul comun spre o victorie dificilă. Trabantiştii se constituiseră, spontan, într- un club. Se salutau cu farurile cînd se întîlneau, îşi săreau în ajutor, îşi zîmbeau complice ca partenerii unei subversiuni. Înclin să spun că, cel puţin în România, solidaritatea dintre şoferii de Trabant a fost, sub dictatură, singura specie a unei solidarităţi de masă. Ne aflam în preistoria societăţii civile... Dar nu numai de stricta supravieţuire era vorba. Trabantul era în stare chiar de performanţă. Din acest punct de vedere, el s-a impus ca realizarea cea mai formidabilă a lagărului socialist: un apogeu al ingeniozităţii, al aplombului tehnic, al tupeului industrial. În fond, totul în ţările Europei de Est avea aspectul unei încropeli implauzibile. Dar talentul unora, curajul altora, imaginaţia, umorul, lecţia bine asimilată a nevoii reuşeau, în cazurile fericite, să obţină sau măcar să mimeze succesul. Fostele ţări comuniste, instituţiile şi întreprinderile lor funcţionau după modelul Trabantului: construiau pe infinitezimal, articulau șmecher nimicul. Demagogia propagandistică, dar şi strădania anonimă aoamenilor se întemeiau pe încercarea nebunească de a face un Trabant să ruleze ca un Mercedes. Uneori, pe căi irepetabile, lucrul izbutea. Deunăzi, am participat la aniversarea a 45 de ani de cînd există Spitalul Fundeni. Ei bine, Fundeniul, alături de alte cîteva spitale din ţară, alături de cîteva licee şi universităţi, alături de cîteva bresle profesionale mai norocoase au avut îndemînarea, harul, subtilitatea de a conferi, la răstimpuri, Trabantului maniere de limuzină. Nu a fost, fireşte, meritul contextului. Dimpotrivă. Iar campionii acestei neverosimile transmutaţii nu lucrau pentru a „cauţiona“ Trabantul, pentru a-l califica drept imagine a perfecţiunii, ci pentru a salva onoarea profesiunii lor şi demnitatea tristei lor subzistenţe. Inevitabil, după decembrie ’89, am făcut un salt dincolo de Trabant. Putem spera, cu oarecare îndreptăţire, o cursă automobilistică mai cochetă. Bucureştiul e sufocat de un milion de maşini de cea mai diversă extracţie. Posibilul a devenit probabil. Agricultura românească e, ni se spune, un potenţial Mercedes. La fel, turismul românesc, întreprinderile mici şi mijlocii, industria alimentară, serviciile, dexteritatea în materie de informatică etc. Nu ne rămîne decît să constatăm că iscusinţa autohtonă rămîne la fel de vie, la fel de imaginativă şi de eficientă cum era pe vremuri: ea reuşeşte, de data aceasta, să facă în aşa fel încît tot ce e Mercedes potenţial să arate a Trabant. Andrei PLEȘU - Dilema România este foarte aproape de îndeplinirea tuturor criteriilor tehnice pentru eliminarea vizelor Ambasadorul României în StateleUnite,Andrei Muraru, a avut o întrevedere cu secretarul american pentru securitate internă, Alejandro Mayorkas (corespondentul ministrului de interne în Cabinetul SUA), pentru a discuta despre demersurile comune pe care cele două state le vor întreprinde în perioada următoare, în vederea accesului României în programul Visa Waiver. Aceasta a fost ultima întâlnire pe care cei doi oficiali au avut-o înainte de încheierea anului fiscal american, bornă importantă întrucât România și-a propus să atingă în anul fiscal curent (1 octombrie 2023 - 30 septembrie 2024) o rată de respingere a vizelor de mai puțin de 3%, condiție obligatorie pentru ca o țară să fie considerată eligibilă. Ambasadorul Andrei Muraru a enumerat eforturile considerabile făcute de România privind aderarea la programul de scutire de vize și și-a exprimat speranța că partea americană va încheia evaluarea pentru admiterea României în program până la finalul mandatului actualei administrații de la Casa Albă. Potrivit legislației americane, secretarul pentru securitate internă, în urma consultării cu secreatrul de stat, desemnează o țară să se alăture programului de scutire de vize dacă aceasta îndeplinește anumite cerințe tehnice. O condiție obligatorie pentru ca o țară să fie considerată eligibilă este ca rata de respingere a vizelor de vizitator (tip B) să fie mai mică de 3% în anul precedent intrării în program. România și-a propus să atingă în anul fiscal american curent (1 octombrie 2023-30 septembrie 2024) o rată de respingere a vizelor de mai puțin de 3%. US Department of Homeland Security - DHS / Delegația americană: Alejandro Mayorkas, DHS Secretary; Robert Silvers, Under Secretary, Office of Strategy, Policy, and Plans; Robert Paschall, Deputy Under Secretary (Acting) Office of Strategy, Policy, and Plans / Delegația română: Andrei Muraru, Ambasador; Cristian Gaginsky, Prim-colaborator; Teodora Drăgulescu, Secretar II ȚARA În brazda ei i-am semănat p-ai mei, Unii din toamnă, mama-n miezul verii. Țărani sfioși, care purtau în ei, Un Dor de Cer, de trâmbița-Nvierii ! Întâiul vis mi-a fost sub cerul ei În ea mi-am legănat copilăria, Cu o vioară ce-mi făcusem din tulei, Și Bățul care-l călăream, fiindu-mi jucăria. Aici m-a întâlnit întâiul Har, În noaptea mea de friguri și de boale. În vis, ISUS… ieșind din „păretar”, M-a vindecat de lacrimi și din jale. Am plâns și-am râs aici, întâia oară, Când rătăceam printre vâlcele! Aici sub cerul unei nopți de vară, M-a prins un dor … de dincolo de stele. Mă-ntorc bătrân…. Parcă de ieri plecat! Și drumurile mă primesc străine. Doar Cerul a rămas tot neschimbat Și Țara ... Țara, ce o port în mine ! (Florian Guler -Troy MI)