Romanian Times | Ianuarie 2025

Cultură 9 Note, stări, zile Fiindcă Socrate s-a plimbat printre zarafi, Iisus a trebuit să se lase crucificat de ei. de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES Fiindcă Socrate s-a plimbat printre zarafi, Iisus a trebuit să se lase crucificat de ei. Cu cît mai dureroasă e funcția Sa maieutică! Căci El nu ajută la nașterea adevărului înăuntrul rațiunii curente, ci la nașterea adevărului împotriva acestei rațiuni, resimțită dintr-o dată ca o inerție. Adevărul creștin nu mai e adevăr născut , ci adevăr care naște . El reintroduce în piețele oamenilor memoria rituală, codul nezgomotos al sacralității. El reinventează ceremonia. Și după dezlănțuirea retorică a păgînătății, aduce pe pămînt o tăcere augustă, o responsabilă „economie” a Logos-ului. De aceea, nu ne putem imagina o „apologie a lui Iisus”. El nu s-ar putea apăra decît în fața unui tribunal de îngeri, vorbind limba lor și nu pe aceea a negustorimii din piețe. Căci limba zarafilor nu e făcută să apere spiritul. Tot ce poate face e să-l evite, ba chiar să-l acuze. Întreagă această evoluție se reflectă perfect în istoria formelor artistice: între stilistica siderală a Egiptului și a Orientului, în genere, și disciplina liturgică a Evului Mediu european, plastica greacă e o insulă de afabilitate lumească, o plajă de desfătări puberale, o vacanță a spiritului. Zeii năvălesc goi pe stadioane, seduc și se îndrăgostesc de trupuri pămîntești, și se joacă de-a istoria și de-a destinul, manipulînd din umbră pasiunile oamenilor. Statuara egipteană, ca și cea creștină, pune în joc o consecventă morfologie a transcendenței. Zeii lumilor ne-grecești nu sînt activi în imediat, dar vin de departe. Zeii greci sînt, dimpotrivă, parabole ale proximității: ei sînt de aici, de pe coastele Olimpului, sau de aici, din intimitatea sufletului individual. Cerul lui Zeus pare, uneori, o simplă mansardă a Atenei, străină de conotațiile unei reale cosmicități. Iar cînd Cerul e atît de aproape (ca și Infernul, de altfel...), omul poate face – în chipul cel mai deplin – experiența bucuriei , a participării solare la imediat. După retractilitatea mediumnică a spiritului egiptean și înainte de nimbul martiric al spiritualității creștine, Grecia cunoaște și dă de cunoscut omului jubilația spiritului adaptat , care a asimilat lumea și se lasă asimilat de ea. Nu spiritul- reper, nu spiritul-idol ne întîmpină pe străzile Atenei, ci spiritul-monedă. Scăpat parcă din rigorile sale celeste, spiritul se abandonează aventurii de a circula peste tot locul și își descoperă astfel propria libertate. Experiența extatică a spiritului liber – iată reușita culturii grecești. Că întîrziind prea mult printre contingențe, spiritul tinde a se vampiriza pe nesimțite, grecul nu o bănuia. Și bucuria lui e expresia acestei inocențe. E o bucurie fără corespondent în alte spații culturale: piețele Greciei vechi sînt singurele piețe din lume în care, atingîndu-se de lucruri, ideile nu se simt contrariate. Spiritul trece prin corpuri fără grimasa inadecvării, cu grația cu care alergă nimfele printre măslini. Lecturi din anii facultății Platon, Apologia lui Socrate , 29 a, b: „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decît să-ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că e cel mai mare rău”. Andrei PLEȘU - Dilema Mîndria de a fi român Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit sau prin opţiune. Seîntîmplăsăreiau, laaceastărubrică, texte mai vechi, nu întotdeauna pe fondul unor circumstanțe întîmplătoare (demobilizare de moment, criză de timp, epuizare conjuncturală a resurselor jurnalistice ș.a.), ci și pentru că unele teme ale vieții publice rămîn cu obstinație la rampă sau revin abundent în retorica zilnică, ca și cum au un contract nelimitat cu eternitatea autohtonă. Iată, de pildă, mereu trează și mereu rentabilă politic, retorica amorului patriotic: sună duios, sună eroic, adună voturi. Textul de mai jos e scris, cred, cu vreo douăzeci de ani în urmă și l-am mai reluat și acum vreo zece ani. Dar e tot mai pregnant pe scenă, tot mai sonor, tot mai „subînțeles”... Vedeți și domniile- voastre dacă nu se justifică și azi prin „aurul” dezbaterii publice, prin prestigiul impactului său popular. E plin și azi de farfurizi, cațavenci („Să-și vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre”), trahanachi, vadimi, șoșoci, simioni și georgești... „Mîndria de a fi român” – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român”. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund.A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român” e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn” sau „sînt mîndru că am ochi albaştri”. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om”. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror con-cetăţenie poţi fi flatat şi există alţii care strică „firma” românismului. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general) sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru” de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoț de buzunare sau un politician ignar și corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ștefan cel Mare. Dacă „românii” sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Titulescu, Maiorescu, Mircea Vulcănescu, Elisabeta Rizea, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate, slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă, de pildă, ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el.Au cîştigat „ai noştri”, i-au bătut „românii noştri”, „sîntem cei mai buni” sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase ca pe un delegat al performanței proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Țiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („treabă românească…”). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu’! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!”. Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare românar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie. Slavă deșartă... Andrei PLEȘU - Dilema Fara Dumnezeu, totul este zadarnicie. Dar cu El, totul capata o valoare incalculabila. Frica de Domnul este singura cale de a scapa de desertaciune si de a gusta nectarul satisfacator al vietii care vine doar din mana Lui (Eclesiastul 3:14, 5:7, 8:12, 12:13-14). Creatia si vietile noastre sub soare au fost supuse zadarniciei, dar Christos ne ofera o speranta care produce bucurie in prezent, pe masura ce asteptam viitorul nostru glorios. Da, lumea aceasta este un loc dificil de trait; dar nu vom locui aici pentru totdeauna. Christos ne va elibera pentru a ne bucura de El si de gloria Lui pentru totdeauna. Pana in acea zi, sa evitam frustrarea facand din rugaciunea lui Augustin propria noastra rugaciune: „Ne-ai facut pentru Tine, Doamne, si inimile noastre sunt nelinistite pana cand isi gasesc odihna in Tine. ” Emanuel C. Pavel – Vancouver B.C., Canada Sub soare si sub ceruri (continuare din pagina 8)