Romanian Times | Februarie 2025

Cultură 9 Vechi citate mereu noi... de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES Dacă Ponta e un soi de Cațavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Răsfoind prin sertare vechi, dau mereu peste fragmente memorabile din autori importanți, fragmente care par scrise de... analiști contemporani. Iată cîteva. Scrisoare de la Ion Ghica către Vasile Alecsandri (de prin 1880): „... a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală și abnegațiune unui român ca să cugete la naționalitate și libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întîi să renunțe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea Guvernului, să încheie pact cu persecuțiunile,cuexilul șicuproscripțiunea, să lase orice speranță [...]. Acum lucrurile s-au schimbat. Astriga pe toate tonurile, cu vreme și fără vreme, din gură și din condei: patrie, libertate, egalitate, independență; a incrimina și a batjocori pe cei cari nu trec peste marginile moderațiunii, a bunei- cuviințe și a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotați binelui țării, a-i trata în mod ireverențios, a-i lovi și a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios și chiar bănos [...]. Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi publiciști și istorici cari să arate generațiilor viitoare în ce parte a fost mai multă și mai adevărată iubire de țară și să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să-l urmeze; pînă atunci, însă, meritul și gloria vor fi parte a sbierătorilor și dibacilor.” (A.P. – Simt nevoia să adaug: „Sbierătorii” și „dibacii” manipulează ideea patriotică în așa fel încît exaltarea ei să devină rentabilă . Și, pentru a-și camufla cupiditatea, și unii, și ceilalți mimează fanatismul iubirii oarbe, care nu vede în ființa națională decît mirabile calități. Cît despre defecte, ele sînt fie contestate cu o contrafăcută patimă, fie oblojite tandru în discursuri caragialești din categoria „statutelor” Societății Românii Verzi: „Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sînt numai și numai calitățile altor neamuri...”.) Mihai Eminescu , Din ședințele Societății „România Jună”. Naționalii și cosmopoliții (din manuscrise, 2257, vol. IX, p. 457): „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor dlui Maiorescu este după cît știm noi naționalitatea în marginile adevărului . Mai corect: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i național, ceeace-i urît nudevine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național.” * Nu mă pun în rînd cu marii autori de mai sus, dar, provocat de realitatea imediată, reproduc, perplex, și un fragment dintr-un articol al meu, publicat în 2010. „Perplex”, pentrucăevorbadedoipoliticieni autohtoni care se strecoară în avanscena vieții noastre politice acum ca și atunci. Iată, care va să zică, două portrete instalate definitiv în „actualitatea” noastră politică. „Și Victor Ponta, și CrinAntonescu au ceva inconsistent și fudul, care mă descurajează. Cu cît sînt mai vocali, mai năbădăioși, mai puși pe harță, mi se par mai aproape de butaforie. Nu seamănă, dar au în comun o suficiență suverană. Se vede de la o poștă că se bucură de ei înșiși cu o duioșie, cu o bună-dispoziție indemolabile. Victor Ponta e încîntat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surîsul lui distrugător. Și-a construit, din mai nimic, un rol de dur șmecher, campion la categoria «pană». I-a reușit o combinație stranie de băiețandru obraznic și bătrînel șugubăț. Numit prea devreme într-o poziție de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, «băiatbun».Poateareintențiionorabile.Dar suferă de o prematură dilatație a eului și de o ambiție atît de transparentă, încît nu poate fi luat în serios. Și e destul să-l vezi jucîndu- se de-a Che Guevara sau să-l auzi decretînd cînd trebuie declarat doliu național și cum trebuie să arate televiziunea națională, ca să simți răsărind, printre tuleiele sale benigne, un mic dictator de grădină. CrinAntonescueși el, înmodvădit,bucuros săfie contemporancuel însuși. Păreaunom cumsecade și cordial și s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă amenințător, zîmbește subversiv, contemplă îngrijorat «viitorele» națiunii. A prins gustul tiradelor gascone și al unei «independențe» pline de pupături și divorțuri imprevizibile. Dacă Ponta e un soi de Cațavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sînt nici zmei, nici Feți-Frumoși. Joacă la prețuri mici, sperînd să cîștige pe greșeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate produce scena noastră politică, sîntem pierduți.“ P.S. Nu credeam că domnii Ponta și Antonescu vor reveni pe scenă, dar bombănindu-i, trebuie să recunosc că, dacă mă uit și la unii (mai ales la unul...) dintre „colegii“ lor la alegerile prezidențiale, mă aud spunînd: „Se poate și mai rău...“. Andrei PLEȘU - Dilema Dumnezeu nu citeste sondaje de opinie (continuare din pagina 6) Despre înrăire Înrăirea generală este şi efectul unor conjuncturi exterioare. Scăderea nivelului de trai nu e de natură să binedispună. Lord Acton (istoric britanic,1834-1902) spune, într-onotă, că„oamenii nupotfifăcuţi buni de către stat, dar ei pot fi cu uşurinţă înrăiţi”. Ar trebui ca actualele instituţii ale statului să se simtă vizate. Dincolo de nereuşitele lor economice sau politice, ele pot fi acuzate de ceva mai grav: e vorba de un efect toxic asupra societăţii româneşti în ansamblul ei. Lumea s-a înrăit. Guvernul (demisionar) şi Opoziţia (incluzînd, o vreme, şi partenerii de guvernare) şi-au adus neîncetat acuzaţii dure şi au creat, astfel, o atmosferă de lucru otrăvită. Partidele politice s-au vînat şi se vînează reciproc pentru a ieşi mereuînavantaj (electoral).Presaacultivatşi cultivă, cu un zel demn de o cauzămai bună, atacul, injuria, calomnia, scandalul. Ore întregi, la diferite posturi de televiziune, se distribuie acuzaţii, se încurajează batjocura, limbajul de stadion înfierbîntat, furia. La Realitatea TV, se face o ipocrită campanie pentru „respect” pe fundalul unor emisiuni la care sînt invitaţi tot soiul de ipochimeni fără onoare, semidocți şi fără minime reguli de conduită. Societatea e polarizată isteric: „suveraniști” și „globaliști”, patrioți și vînzători de țară etc. Forumurile sînt pline de dejecţii. Ne îndreptăm spre un soi de stupoare electorală: nu mai vrem să votăm pe nimeni, pentru că îi dispreţuim pe toţi. Sau, dacă avem, totuși, adeziuni, ele sînt mai curînd confuze „porniri” metabolice, arogant retorice. Înrăirea generală este şi efectul unor conjuncturi exterioare. Scăderea nivelului de trainuedenaturăsăbinedispună. Sărăcia te înrăieşte, tot astfel cumbogăţia scăpată de sub control tinde să te prostească. Săracul e nervos, resentimentar, înclinat spre acreală şi violenţă. Sentimentul insecurităţii te înrăieşte de asemenea. Trăieşti îngrijorat, fără proiecte de durată, fără garanţia că eşti protejat de legi şi instituţii. Politicienii joacă pe altă scenă decît scena pe care trăiesc cetăţenii ţării. Spiritul de competiţie , negrădinărit de reguli precise, de fairplay şi de principii echitabile, duce şi el la înrăire. Sîntemcontaminaţi de o sălbăticie a carierei şi a cîştigului care ne desfigurează. Ritmul vieţii zilnice nu menajează, nici el, pacea interioară.N-avemtimp,n-avemrăgazuride reîmprospătare, ne-ampierdut singurătatea, adică şansa confruntării raţionale cu sine şi cu ambianţa în care ne mişcăm. Reflecţia e înlocuită tot mai des prin emotivitate barbară şi instinct de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce sîntem, ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru e suma insatisfacţiilor şi a balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi şi ne confecţionăm fericirea din fragmente de bombăneală şi deriziune. Ajungi să te întrebi, contemplînd lumea românească de azi, dacă mai există detenta bucuriei, dacă oamenii se mai îndrăgostesc, dacă mai există plăceri depline şi colocvialităţi inocente. Dacă se mai gîndeşte cineva la arta conversaţiei, dacă mai răsfoieşte cineva pe Epictet sau pe Montaigne. Nu se poate trăi, clipă de clipă, din frecventarea pustiului intelectual şi sufletesc al arenei politice. Nu se poate trăi din amărăciune, recriminare şi sudalmă. Majoritatea politicienilor, fie că sînt de dreapta sau de stînga, nu pot fi asociați cu un conţinut de viaţă bine definit, cu preocupări decente, cu o realitate interioară consistentă.Valorile, problemele adevărate, viaţa sînt de căutat în cu totul altă direcţie. Pînă la urmă, Lord Acton nu are dreptate întru totul. Desigur, nu e treaba statului să-i facă pe oameni mai buni. Şi totuşi, el îi poate face mai buni, dacă reuşeşte măcar să nu-i facă mai răi decît sînt. Andrei PLEȘU - Dilema Imparatia lui Dumnezeu, desi are un impact asupra sferei politice, este mult mai ampla decât atât.Multi oameni din viata ta nu au nevoie acumsa inteleaga detaliile teoriei politice crestine sau interpretarile apocaliptice despre Biserica sau Israel. Multi dintre ei au nevoie sa li se reaminteasca din nou Evanghelia, sa inteleaga mai bine sfintirea, sa-L cunoasca mai profund pe Dumnezeu—mai mult decât au nevoie sa afle care ar fi rata de impozitare ideala din perspectiva divina. Desi cele doua aspecte nu trebuie neaparat sa fie in opozitie, ar fi intelept ca in anul care urmeaza sa ne gândimbine la prioritati si sa vedemcare dintre domeniile alemarii misiuni pe care Dumnezeu ne-a incredintat-o au nevoie de mai multa atentie. Din pacate, nu exista un argument magic care sa rastoarne instantaneu viziunea unei generatii. Dar, traind cu indrazneala ca si cum chiar credem ceea ce spunem ca credem, putem oferi un impuls constant si ferm in directia corecta. Emanuel C. Pavel, Vancouver, B.C. Canada