Romanian Times | Martie 2025

Cultură 9 Inclasabila, impracticabila Rusie de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv. Reiau un text publicat mai întîi acum trei ani. Îl reiau pentru că situația internațională de-acum îl face, parcă, mai potrivit decît atunci. Și mă tem că va rămîne la fel de potrivit în anii (deceniile?) care vin. Rusia e de secole aceeași, iar restul lumii – chiar cînd percepe corect situația – nu pare să aibă soluții... E foarte greu de dialogat și de colaborat cu o nebuloasă... Fascinația pentru „Sfînta Rusie”, pentru „sufletul rus”, pentru „ideea rusă”, pentru cultura rusă poate fi, în anumite limite, înțeleasă: e reacția firească față de orice realitate care se învecinează cu inanalizabilul, cu misterul, cu o energie în care performanța și neantul iradiază cu egală intensitate. Admirația și teama, efortul rațional și inadecvarea, comunicarea și blocajul conviețuiesc ireductibil în atitudineaOccidentului față de un „partener” care evoluează constant între „dincoace” și „dincolo” de sistematizabil, între previzibil și surpriză. Rusofobia conviețuieșteconstantcurusofilia,admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv. Acest „portret” a fost perceput de multă vreme, dar astăzi nu mai pare să fie prezent în mințile decidenților politici. Mai jos, mă voi strădui să rememorez cîteva „definiții”, de care n-ar fi rău să ținem seama. Ele dovedesc că „mama Rusie” nu e o problemă revărsată brusc asupra scenei contemporane. Și că perplexitatea și eficiența fragilă a guvernanților de azi ar putea fi corectate, pentru început, prin cîteva, minimale, lecturi. O primă recomandare: Alain Besançon, Sfînta Rusie, Humanitas, 2013. Cartea începe cu un citat din... Karl Marx, datat 1857. Îl reproduc, conștient că se vor găsi „radicali” gata să ia această sugestie a mea drept o dovadă a neo- sau cripto- marxismului meu... Iată textul: „Influența covîrșitoare a Rusiei a luat prin surprindere Europaîndiferiteepocișiasperiatpopoarele din Occident, care au acceptat-o ca pe o fatalitate și n-au reacționat decît sporadic. Dar vedem că, alături de fascinația pe care o exercită, renaște mereu un scepticism ce-o însoțește ca o umbră, amestecînd nota ușuratică și ironică cu strigătele popoarelor aflate în suferință, bătîndu-și joc de însăși măreția puterii sale ca de un actor prost care vrea să-ți ia ochii și să te înșele. Alte imperii au stîrnit, în copilăria lor, îndoieli asemănătoare. Rusia însă a devenit un colos, fără să le fi risipit. Ea oferă istoriei exemplul unic al unui imens imperiu care, chiar și după realizări (mai ales culturale) de anvergură, continuă să se recomande drept hiper-legitim, dar mai curînd pe bază de ideologie și orgoliu, decît pe bază de fapte respectabile”. Și acum, o rapidă selecție din scrisorile din Rusia ale marchizului de Custine (1839), un aristocrat francez pasionat de călătorii : „Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetății, starea de asediu devenită stare normală a societății.” „Aminți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul.” „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci cînd stînjenesc puterea.” „Imperiul Rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății.” „Clerulortodoxrusafost șivafiîntotdeauna un fel demiliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special.” „O armată de birocrați, aceasta este o adevărată durere a Rusiei. Acești domni formează un fel de nobilime.” „În Rusia, singurul zgomot permis sînt strigătele de admirație.” „ÎnRusia,conversațiaînseamnăconspirație, gîndul este răzvrătire.” „Pentru ruși, cuvintele sînt mai importante decît realitatea.” „Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să- și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacăîntimpulmandatului săudeguvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (cazul este imposibil) ar rămîne cinstit și sărac, ar fi pierdut.Aceasta nu este remarca mea, am auzit-o de la mai mulți ruși pe care îi consider de încredere, dar mă voi abține să le menționez numele.” „Rusia vede în Europa o pradă ce îi va fi cedată, mai devreme sau mai tîrziu, prin vrajba dintre noi. ” „Dacă veți întîlni nemulțumiți în Franța, folosiți metodamea și spuneți-le: Duceți-vă înRusia.” (Eceea ce îmi vine să spunmereu interlocutorilor mei de azi, care declară, melancolic, că „era mai bine înainte”: Păi, nu mai întîrziați pe-aici! Coreea de Nord, China, Cuba vă așteaptă! – n.m., A. P.) Nu e așa că multe dintre spusele de mai sus vă sună cunoscut? Și nu numai cu privire la Rusia de azi, ci, adesea, și cu privire la un anumit chip al României de ieri și de azi.. Andrei PLEȘU - Dilema Chipul nocturn al patriotismului Mică antologie Dintotdeauna, au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice. Intenția mea nu e să șubrezesc sentimentul patriotic. Locul nașterii e un dat providențial, care trebuie onorat cum se cuvine. Dar nu e nici un merit, nici o garanție de eficiență. A folosi retorica „patriotică“ în scop electoral sau a crede că neamul tău e ales deDomnul în disprețul altora e „slavă deșartă“, vanitate, păcat capital. Dacă individului i se cere să nu semîndrească cu sine, atunci aceeași recomandare e valabilă și pentru comunitatea etnică. Părinți fondatori caNil Pustnicul („Slavadeșartă se cunoaște numai dupăabsența în inimă a fericitei smerenii, a fericitei nădejdi și acăinței pentrupăcate. Slavadeșartă sehrănește cu lauda omenească, cu bogăția, cu faima neamului, cu celebritatea numelui“), Ioan Scărarul și mulți alții au spus-o limpede. Dar au spus-o și alții, cu onorabilă îndreptățire. Dintotdeauna, au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice. Fură, mint, se poartă birjărește, fac de rîs țărișoara, dar, luați din scurt, se dau mari patrioți și, la o adică, îți califică spiritul critic drept trădare națională. Cu ceva ani în urmă (2014) ampublicat înAdevărul, sub titlul „Mică antologie a patriotismului amărît”, cîteva citate din cei mai mari scriitori români, exasperați de abuzul ipocrit al patrioților de profesie și de unele vicii structurale al nației. Ofer, mai jos, și exasperările altor neamuri... Se pot găsi pe multe site-uri, dar nimeni nu pare să le frecventeze… Iată: Thomas Jefferson (al treilea președinte al Statelor Unite, autor al Declarației de Independență din 1775): „Deosebirea de opinie este cea mai înaltă formă de patriotism.” Mark Twain: „Patriot: persoana care răcneşte cel mai tare, fără să ştie ce anume răcneşte.” Albert Schweitzer: „Ce este naţionalismul? Este patriotism care şi-a pierdut nobleţea.” Edward Abbey (scriitor și eseist american): „Un patriot trebuie să fie întotdeauna gata să-şi apere ţara împotriva guvernului său.” G.K Chesterton: „«Bună sau rea, e țara mea» este un lucru pe care nici un patriot n-ar trebui să se gîndească să-l spună, decît într-un caz disperat. Este ca şi cum ar zice «Beată sau trează, e maică-mea!».” Charles E. Jefferson (cleric american, 1860-1937): „Patriotismul este asemenea religiei: este cel mai bun atunci cînd este cel mai puţin ostentativ.” Voltaire: „Este lamentabil că pentru a deveni un bun patriot, cineva trebuie să ajungă să dușmănească restul omenirii.” Josip Margeta (scriitor croat): „Bucură-te, patrie dragă, pentru că eşti tîlhărită de patrioţi, nu de nişte pierde-vară.” Joe Biden: „Lupta împotriva corupţiei nu este doar bună guvernare. Este autoapărare. Este patriotism.” Umberto Eco (Cimitirul din Praga, 2010): „Cineva (Samuel Johnson, n.m., A.P.) a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag; bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor.” David Hume: „Înălţimile popularităţii şi ale patriotismului sînt drumuri bătute către putere şi tiranie.” Dar să trecem și la ai noștri, că nu sînt deloc de lepădat: Ion Heliade Rădulescu: „Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni şi ştie că natura nu cunoaşte neamţ, englez, francez, grec, sau român, ci numai om.” Traian Demetrescu („Profile literare”): „Mă plimbam într-o zi pe cîmp, la ţară... Deodată însă, colţul acesta fericit de natură e spintecat de răgetul strident al unui măgar, care păştea în apropiere de crîng. Fu parcă un ţipăt de trîmbiţă într-un concert de vioare. Şi nu ştiu cum, măgarul acesta îmi făcu impresia unui... poet patriot.” Și, pour la bonne bouche, Mihai Eminescu: „Cînd vedem dar pe «patrioţi» cumulînd cîte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.” Și: „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor», trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au cîte un petec de moşie, încît toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».“ (Timpul, 21 aprilie 1881) Andrei PLEȘU - Dilema