Romanian Times | Iunie 2025

Rubrică realizată de Marcel Urs ROMANIANTIMES.COM Alimente în Africa Majoritatea copiilor din Burundi mănâncă odată pe zi. Scopul bărbatului în familie este să asigure mâncare copiilor și soției odată pe zi, un fel de mâncare. Ei nu au feluri de mâncare (felul întâi, felul doi și desert) cum avem noi. Am văzut mulți copii care mâncau ouă fierte. Un detaliu care mi-a rămas în minte, mi s-a spus că copii nu au voie să mănânce bananele din bananieri pentru că fiecare bananier aparține cuiva și dacă stăpânul îl prinde că mănâncă banane din bananierul lui, copilul poate fi bătut crunt, chiar omorât. O ZI ÎN INIMAAFRICII (4) Mâncarea în Burundi este diferită de alimentele pe care le cunoaștem noi În primul rând sunt ouăle fierte. Printre legumele şi fructele de aici, se numără: cassava (un fel de sfeclă care se uscă și din care se face un fel de făină), porumb (destul de rar), banane (au o aromă deosebită decât bananele pe care le cunoaștem noi), banane pentru gătit, ulei de palmier (este extras din fructele de palmier, un fel de nuci), fructe de palmier, cartofi dulci, ceapă, dovleac, mazăre verde, morcovi, roșii, varză, avocado, fasole, orez, zahăr, fructe: mango, ananas, jackier (ikivenesi- un fruct verde, cam cât o lubeniță oltenească, cu pielea verde, denivelată, cu un gust dulceag, aromat) și tot felu de ierburi. Primul popas După-amiaza târziu am ajuns în sfârșit la destinație. Locul unde am poposit prima noapte, a fost o mănăstire care a fost transformată în pensiune. Camera curată și îngrijită, era alcătuită dintr-un living mic, în care încăpeau o masă cu un scaun, un fotoliu mic și o priză. Dormitorul, era destul de mare. Încăpea un pat acoperit cu o pânză pentru țânțari. Patul, se pare că avea doar o saltea acoperită cu un cearceaf curat. După ce a trecut noaptea, am aflat că de fapt pătura pentru acoperit, era de fapt sub cearceaf, dar nu amavut nevoie de ea pentru că a fost destul de cald noaptea. Baia avea toaletă, de la care lipsea capacul, iar sistemul de “tragere” a apei era defect, așa că am folosit un lighean care a fost la îndemână, cu care luam apa de la duș. Dușul și chiuveta mică, aveau doar un robinet pentru apă, doar apă rece. Am făcut duș cu apă rece, ca ... în armată. După ce ni s-a arătat camerele, am mers să mâncăm la restaurantul din incinta pensiunii. Am comandat pui cu cartofi prăjiți. De băut am luat din nou coca cola. Când chelnerul a desfăcut capacul, gura sticlei era ruginită. Probabil că era de mult și poate trecuse termenul de expirare. Se pare că oamenii locului nu se prea înghesuie să bea băuturi răcoritoare. Mi s-a adus alta sticlă care a fost curată. Ni s-a adus un lighean și o cantă cu apă să ne spălăm pe mâini. S-au spălat toți și a ajuns și la mine. Eu tocmai mă spălasem pe mâini în camera pensiunii dar m-am mai spălat odată, mă gândeam că așa e obiceiu, să nu îi jignesc pe localnicii care erau cu noi la masă. Translatorul mi-a citit nedumerirea de pe față și mi-a explicat că ei mănâncă cu mâinile. A ajuns în sfârșit mâncarea. Era jumătate de pui și Doamne slab mai era. Era mic și parcă cu oase mai multe. Mi s-a spus că așa sunt puii locali, mai mici și ... bio. Ne-am astâmpărat în sfârșit foamea. De la motel ne-am dus la biserica pentru care am adus materialele de construcții. Am zărit clădirea bisericii din depărtare. Se vedea bine pe marginea drumului asfaltat doar de câțiva ani, drumul care duce spre Rwanda. O clădire de cărămida destul de impunătoare, socotind după clădirile care le-am văzut până acum. Am intrat la biserică pe o potecă, un drum din pământ pentru că încă nu este definitivat accesul prin fața bisericii. (continuare din numărul trecut) Am luat fiecare câte un bagaj. Ne-a ajutat și pastorul bisericii. Îl cheamă Zorore. Un om plin de energie și cu un zâmbet mare pe buze. Este puțin mai mare decât semenii lui. Îți impune respect dar în același timp te face să te simți bine în jurul lui. Aflu că a fost sportiv înainte de a se ocupa de mântuirea de suflete. Chiar că aveam nevoie de un om mai zdravăn la descărcarea bagajelor extra proporționale. Am intrat în clădire. O senzatie de admirație iți trece prin minte. Interiorul e frumos, tavanul e camuflat cu lambriuri, iar pereții până la jumătate sunt acoperiți tot cu lambriuri de culoare deosebită, iar până la tavan, zidul e îmbrăcat în plăci de rigips. Dar pe jos e ... pământ. Am înțeles, biserica e în construcție. Dar unde se aduna mâine credincioșii? Era sâmbătă, iar a doua zi trebuia să aibă loc serviciile bisericii. Mi s-a explicat că serviciul o să aibă loc, aici pe “podeaua” de lut. Îmi era greu de crezut, dar m-am mulțumit să aștept, să văd până mâine. Ne-am întors obosiți la motel. Eram frânt de oboseală. Pe la 2 noaptea, m-am trezit sculat de gălăgia și muzica de afară. Am început să scriu. Abia dis de dimineață unchiul meu m-a lămurit: avusese loc o nuntă la “restaurantul” motelului. Era o nouă zi în Africa. VAURMA