Romanian Times | Iulie 2025

Rubrică realizată de Marcel Urs ROMANIANTIMES.COM La biserică A doua zi ne-am trezit dis de dimineață. Era o nouă zi în Africa.Amdormit puțin.Amscrismaimult.Ne-ampregătit să mergem la biserică. Afară era o zi frumoasă. Aerul era rece dar plăcut. Era sezonul ploios și pentru localnici era… iarnă. Am ajuns la biserică. Băncile erau pline. Podeaua de jos a fost stropită cu apă pentru a nu crea praf. O ZI ÎN INIMAAFRICII (5) Serviciul a început cu rugăciune, și a fost condus de pastorul local, Pastor Zororo. După primul mesaj, au început să cânte. Au venit în față, mai întâi surorile și frații. Au cântat câteva cântări, apoi a urmat câteva mesaje, din partea unchiului meu și a Pastorului Richard, apoi am avut și eu unul scurt. Printre mesaje au cântat tinerii iar apoi copiii. Doamne ce voci de îngeri au toți și cu cât har cântau. Ca instrument aveau doar … o tobă cu piele de capră, pe care o mânuia o soră cu atâta dibăcie. Vocile lor răsunau angelic în sala mare a bisericii.Țineau linia melodică cu omăiestrie profesională. Nici un fals. M-au trecut fiori auzindu-i. Și astăzi am în gând câteva din melodiile lor. Juvenal mi-a tradus câteve din versurile lor. Unul din cântece avea un mesaj despre Împărăția cerului, unde toți vomfi una. Câțiva curioşi s-au oprit pe şoseaua care trecea pe lângă biserică. Au avut ocazia să asculte mesajul Evangheliei. Către Kigoma După terminarea serviciului la biserica din Kirundo, am plecat spre altă biserică, în altă zonă, la vreo 27 de kilometri de Kirundo, o distanță care mi s-au părut mult mai lungă. Zona se numește Kigoma. Am cumpărat niște ouă fierte în drum, pentru prânz. Ouăle sunt vândute de către copii în oraș. Un fel de “drive-through” african. În general, copiii au câte un cofrag de ouă fierte pe care îl poartă cu măiestrie pe cap și poți să cumperi câte ouă vrei. Au și sare și piper la îndemână. Am ieșit din Kirundo destul de repede. Ne îndreptam spre nord-vest. Drumul asfaltat s-a terminat odată ce am ieșit din oraș și s-a transformat doar în drum bătătorit.Autovehicolul nostru înainta greu din cauza drumului şi a încărcăturii. Înlăuntru eram 5 pasageri destul de grei. Drumul era bătătorit de tălpile oamenilor încălțați sumar sau desculți, biciclete și ocazional autovehicule care se părea că nu se prea încumetau prin această zonă. “Asfaltul” de lut era brăzdat de făgașe produse de apă, și pe care unchiul meu “le călărea” și le ocolea cu o măiestrie pe care numai pe drumurile din România ți-o poate oferi. Bărbați, femei și copii, biciclete și câte o motocicletă sau scuter cu mai mulți pasageri, împânzeau drumul ca un furnicar uman. Drumușerpuiaprintrepădurile joasedebananieri și palmieri. Pe margini, se vedea din când în când câte un ciorchine de vreo jumate de metru de banane verzi care atârna greu de tulpina câte vreunui bananier. Erau un fel de banane mici care nu se prea cunosc pe aici pe la noi. Mi s-a spus că toți bananierii aparțin cuiva iar copiilor nu le este permis să se bucure de fructele lor. Aceștia erau bine păziți de proprietarii lor care vindeau bananele produse de bananier. Pe tot parcursul drumului, am văzut foarte multe locuințe, care nu făceau parte neapărat dintr-un sat sau un cătun, ci erau răsfirate pe marginea drumului. Toate aveau aceleași caracteristici: două încăperi mici cu ziduri din chirpici, cu acoperiș din tablă sau frunze de bananier sau de palmier, cu ușă și geamuri de scânduri de lemn. Tufăria de bananieri era întreruptă din loc în loc de câte o tarla cu casava (manioc), o plantă ca un fel de sfeclă pe care localnicii o folosesc ca material de bază pe care o uscă, apoi o macină și fac din ea un fel de făină pe care apoi o folosesc pentru gătit. Am mai văzut și ceva plantații de arbuști de cafea și de ceai. (continuare din numărul trecut) Drumeții ne observau, ne priveau suspecți pentru că eram albi și își vedeau în continuare de drum. Când erau în grup, se încumetau să strige la noi “Muzungu”. Mulți copii pe care îi întâlneam, erau bucuroși să vadă un autovehicul pe drum dar în special cu pasageri albi. Ne făceau bucuroși cu mâna. Unii copii ne priveau și o luau la fugă și se ascundeau în pădurea de bananieri. Judecând după fețele drumeților pe care îi întâlneam, mi-amdat seama că nu prea mulți străini, mai ales albi, se avântau pe aceste meleaguri. Drumul a început să se îngusteze.Adevenit mai mult o potecă. Colibele de chirpici au devenit puțin mai dese, semn că ne apropiam de ceva sat. Într-adevăr, pentru a ajunge la destinația noastră, trebuia să trecem printr-un sat. Translatorul nostu Juvenal, ne-a spus că aici, în satul acesta, cu câțiva ani în urmă, sătenii au prins o jurnalistă albă care s-a încumetat pe aceste meleaguri și voiau să o lichideze.Ascăpat doar prin intervențiapreședintelui țării care a intervenit în timpul nopții și a salvat-o împreună cu trupe speciale aleguvernului.Unfior recemi-a trecut prin întreg corpul auzind aceste lucruri și văzând fețele celor câteva sute de oameni care erau adunați pe vatra satului și de care ne apropiam încet dar sigur. Era duminică și mă gândeam că oamenii sunt acasă de la servici, dar mi- am dat seama mai târziu că în general, oamenii de aici nu prea au servici. Autovehicolul nostru era destul de impunător, cu toate că avea peste 26 de ani și cu geamuri crăpate. Richardmi-a sugerat de pe bancheta din spate să nu fac poze și să îmi păstrez calmul. Ne apropiam încet de mulțime și observam că nu aveau de gând să se dea la o parte să ne lase să trecem.Toți aveau niște priviri dârze, întunecate de parcă erau o mulțime de Magua, un indian american, unul din personajele principale a nuvelei “Ultimul Mohican” scrisă de Fenimore Cooper. Parcă ar fi avut loc o ședință de război, toți în mijlocul satului. “Imana Izagire (Dumnezeu să vă binecuvânteze în limba lor)” le-a spus unchiul meu zâmbind de la volanul autovehiculului cu geamul rulat jos, primelor persoane pe care le-am întâlnit din grosul mulțimii. Când a auzit că unchiul meu vorbește limba lor, au început câțiva din mulțime să strige la noi “Muzungu! Muzungu”, în timp ce ne făceau loc să trecem. Cred că Dumnezeu le-a înmuiat inimile. După ce am trecut de grosul mulțimii, autovehiculul a oprit brusc. La geampe partea dreapta a apărut o față plină de bucurie. Zâmbetul larg îi expuneau dinții albi și perfecți în contrast cu fața lui neagră. Mi-am dat seama imediat că era pastorul bisericii înspre care ne îndreptam. Era așa de bucuros să ne vadă. Nu cred că știa că venim la ei. Mijloacele de comunicare pe acolo sunt încă în starea lor primară așa cum erau înainte de apariția telefoanelor. Telefoane celulare au numai cei de la oraș. Și chiar și aici, se folosesc telefoane pe care noi le consideram moderne acum 10-15 ani, așadar, bucuria era cu atât mai mare cu cât am venit la ei fără ca ei să ne aștepte. VAURMA