Romanian Times | Septembrie 2025

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Vorbeam cu frații mei nu demult despre realitatea faptului că noi nu suntem de aici, de pe pământ… “Totul în structura noastra materială sau spirituală își strigă dorul după ceva, mai mult sau mai puțin definit, ceva cu o certitudine bazată dincolo de ceea ce ne oferă realitatea tangibilă.” Începând cu sfidarea gravitației și terminând cu frica de moarte, totul ne învață lecția dureroasă a unei desrădăcinări mai adânci, mult mai adânci decât desrădăcinarea de tot ceea ce ține de material…Mă întreb chiar dacă nu cumva durerea sau dezamăgirile sau dorul nostru de ducă nu-și au rădăcinile în tendința lui Dumnezeu de a ne ține conștienți de înstrăinarea noastră de Eden. Poate că sabia îngerului de la poarta grădinii, se mai mișcă și azi în acest simțământ al cugetului numit conștiință. Și mai este dorul, acest adânc și dureros inefabil, ca o flacără de dincolo venită să ardă spre onoarea imposibilității noastre de a cuprinde în cifre și experiment ecuația de nedeslegat a iubirii. Scriptura aduce literal termenul “Patria” atunci când vorbește despre credință iar Evrei capitolul 11 ne este familiar. Există în fiecare creatură umană simțământul generat de apartenență. Faptul că aparții unui loc crează deseori cele mai nobile aspirații dar și, nu raeori, cele mai atroce atitudini ale omului față de semenul său. De aceea credința a generat in iubitorii de Dumnezeu dorul după o patrie mai bună, “al cărei meșter ziditor este Dumnezeu”… Atât de copleșitoare era cunoștința existenței acestei patrii încât Avraam, deși se găsea in țara promisă, a găsit cu cale să locuiască în corturi mărturisindu-și astfel apartenența de o altă patrie…De ce? Credința! Da, credința este răspunsul, și nu o spun ca pe o opinie ci ca pe o descoperire pe care Domnul însuși a generat-o în inima mea, uneori atât de puternică încât dorul de această patrie si nădejdea că odată voi locui în ea îmi sunt singurele mângâieri…Ce “știa”Avraam și cei mai mulți dintre noi nu știm? Ce cunoștință Patria l-a hrănit zi de zi pentru ca el să se supună supliciului de a locui în corturi, de a purta cu stoicism stigma de străin când avea tot ce-i trebuia să locuiască în case împărătești și să mănânce la mesele împăraților? Și (ce simbol!) singurul loc pe care Avraam avea titlul de proprietate era ogorul și peștera Macpela care a servit DOAR ca loc de îngropare… Faptele credinței lui Avraam mai vor să ne spună ceva. Poate că Avraam a văzut “patriotismul” cananiților sau “mândria națională” și “tradițiile strămoșești”, poate că Avraam avea o altă părere despre semnificația cuvintelor pe care le-am scris între ghilimele. Aproape că-mi este frică de concluziile la care aș putea ajunge dacă mi- aș pune inima în a defini aceste cuvinte. Dicționarul Britanica este foarte succint în definirea acestui cuvânt “ locul de naștere sau de origine, locul strămoșilor”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române este ceva mai generos: “ Mediul politic și social în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor: teritoriu locuit de un popor, țara în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este…” “viața și lupta”… Ironic, Eminescu definește, cu sarcasmul lui cunoscut, patriotismul și mândria națională în cuvintele pe care le rostește prin gura lui Mircea în dialogul lui cu Baiazid… Când Mircea spune că-și apără patria el o spune astfel: “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…” (vezi Scrisoarea a-III-a de M. Eminescu) “Mândria națională” este un castel deseori clădit pe nisip. Sentimentul și atitudinea de mândrie națională se sprijină tot pe nisip sau chiar mai puțin, poate iluzie sau minciună. Dragostea pentru neam, pe de altă parte vine dintr-o percepție sănătoasă a realității și nu are nimic de-a face cu mândria națională. Pavel nu se mândrea că a fost evreu deși ar fi fost în stare să devină anatemă pentru mântuirea neamului său. Mândria națională a născut Cel de-al Treilea Reich și a adus Germania la un eșec total. Mândria națională a izolat Serbia de restul lumii și a adus prăpădul asupra Hiroșimei. Ea a decimat împărății puternice și a adus la sapă de lemn cele mai prospere națiuni. Mândria națională a marcat cu sânge granițele dintre popoare, a conceput crematorii pentru cei vii, a abrutizat ființa capabilă de sentimentul milei și a adus-o la statut de fiară, a făcut minciuna să se simtă la ea acasă, a glorificat uciderea și ura, a nimicit bunul simț și capacitatea omului de a se privi în oglindă și de a se vedea așa cum este… Mândria națională este poate cea mai eficientă unealtă a diavolului de a stăpâni popoarele prin haos prin puterea minciunii de a manipula natura sensibilă a ființei umane… Dragostea pentru neam, pe de altă parte l-a pus pe Moise să devină chezaș al poporului său pentru ca mânia lui Dumnezeu să nu-l nimicească, ea l-a întărit pe acest titan al credinței să aducă libertate poporului strivit de jugul sclaviei. Dragostea TE VEI PLECA SAU VEI STA DREPT ? Printre framantarile ce ne-au captivat recent mintea, inima si emotiile a fost momentul in care un asasin i-a luat viata lui Charlie Kirk. In clipele ce au urmat cei mai multi amramas fara cuvinte si nu amputut intelege de ce asa ceva are loc acum. Gandeam…“cu siguranta cineva putea sa il opreasca…” apoi au venit specialistii care isi dadeau cu parerea in fel si chip iar dupa ei am vazut online—pe cei care radeau, batjocoreau și se bucurau de moartea lui Charlie Kirk. Nu am cuvinte pentru nivelul de decadere pe care il presupune sa celebrezi uciderea brutala a unui alt om.Asta arata excitarea tribalica a unei multimi ce n-a progresat deloc din mizerele vremuri ale ghilotinarii publice. Cineva mi-a zis: “daca oamenii pot sarbatori uciderea celor nenascuti, nu ar trebui sa ne mire ca se bucura de moartea unui om care a stat pentru adevar”. In timpuri ca acestea cand intunericul pare apasator, alaturi de rugaciune sa ne ancoram sufletul in Cuvantul lui Dumnezeu amintinu-ne ca „Domnul este aproape de cei cu inima franta și mantuiește pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmul 34:18) „Dumnezeu este adapostul și taria noastra, un ajutor care nu lipsește niciodata in nevoi” (Psalmul 46:1). Relatarile biblice despre viata si comportamentul lui Daniel in Babilon revin in atentie si acum. Cultura contemporana nu este straina de amprenta Babilonului trecut. Istoria se repeta aproape generational intrucat si atunci si acumpoliticienii cer loialitate, centrele de educatie se pleaca inaintea noilor finantatori acceptandu-le idolii iar corporatiile ameninta si abuzeaza pe cei care nu se supun regulilor definite de ei. La fel ca in Babilon, regula societatii contemporane pare ca este: Pleaca-te sau dispari! Contextual o intrebare atarna periodic asupra noastra: Vei pleca genunchiul sau vei sta drept? Mediul in care Daniel a trait nu a fost unul prielnic sfinteniei sau onorarii lui Dumnezeu – dimpotriva. El era un exilat, un strain, un om care ar fi putut sa se piarda in multime, sa taca și sa se miste in siguranta. Insa el a stat drept cand altii s-au plecat, s-a rugat cand altii s-au ascuns și a vorbit cand tacerea ar fi fost mai sigura. Astfel Daniel nu doar ca a supravietuit Babilonului—el a prosperat in acel tinut. Nu fara durere si incercare. Daniel nu a fost curajos pentru ca era ignorant sau nu cunostea situatia. El a fost lipsit de frica pentru ca s-a temut de Dumnezeumai mult decat de oameni. „Dar Daniel s-a hotarat sa nu se spurce cu bucatele alese ale imparatului și nici cu vinul pe care il bea imparatul.” (Daniel 1:8) „Cand a aflat Daniel ca s-a iscalit porunca, a intrat in casa lui, unde ferestrele odaii de sus erau deschise inspre Ierusalim, și de trei ori pe zi ingenunchea, se ruga și lauda pe Dumnezeul lui, cum facea și mai inainte.” (Daniel 6:10) Daniel a trait aceasta realitate pentru ca sfintenia nu era un hobby pentru el - era insași viata lui. Si privind la Daniel inteleg ca sfintenia și indrazneala nu sunt dușmani — sunt gemeni. Un om care se teme de Dumnezeu poate intra intr-o groapa cu lei și sa iasa nevatamat. Cultura noastra nu se prabușește pentru ca cei rai sunt prea indrazneti. Se prabușește pentru ca prea multi oameni drepti sunt prea tacuti. Avem nevoie de oameni ce refuza compromisul, care ingenuncheaza inaintea lui Dumnezeu dar stau drepti impotriva tiranilor. Tacerea noastra, compromisul nostru, credinta noastra caldicica — acestea sunt chiar pacatele care ucid natiunile din interior. Ne scuzamdeseori justificandu-ne ca nu e treaba noastra, nu e chemarea noastra. Incercam sa ne protejam si sa fim protectivi. Ni se vand tot felul de sisteme de siguranta ce ar putea sa ne pazeasca de varii pericole. Dar cat de mult sa extindem si sa depindem de aceste sisteme? Daca Charlie Kirk ar fi adresat mesajul sau dintr-un glob de sticla, perfect protejat si imaculat, mesajul sau nu ar fi fost vrednic de ascultat. “De ce te temi daca spui adevarul?” ar fi putut sa spuna opozantii sai. Charlie Kirk a aratat ca nu se teme sa spuna Adevarul. Nu putem sa traim intr-o stare de frica permanenta sau sa devenim obsedati de sisteme de securitate. Isus a fost vulnerabil si deschis si asa trebuie sa fim si noi cu toate riscurile. Incepem sa credem ca legile, lacatele și liderii politici ne pot salva. Acordam statului credinta pe care ar trebui sa o dam numai lui Dumnezeu. Ca parinti suntem ispititi a face aceleasi greseli; credem ca daca controlam suficient de strict mediul — școli sigure, telefoane sigure, prieteni siguri — copiii noștri vor fi in siguranta. Dar siguranta nu este mantuire. Putem infrana comportamentul lor, dar nu le putem innoi inimile. Idolul sigurantei promite pace, dar aduce neliniște. Ne convinge ca vomputea, in sfarșit, sa ne odihnim atunci cand vom fi „destul de in siguranta”. Dar nu exista așa ceva ca „destul de in siguranta”. Raul gasește intotdeauna o crapatura in zid. Guvernul poate infrana oamenii rai, dar numai Christos ii poate transforma. Parintii iși pot pazi copiii de pericole, dar numai Christos le poate pazi sufletele de iad. Siguranta veșnica nu inseamna evitarea pericolului. Este certitudinea ca fie ca traiești in cel mai liniștit cartier sau in cel mai violent oraș, fie ca stai intr-un sanctuar liniștit sau intr-o biserica subterana persecutata, viata ta este ascunsa alaturi Christos in Dumnezeu (Coloseni 3:3). Poti sa ridici o fortareata impunatoare, dar daca Christos nu este inauntru, nu e decat un mormant. Desigur ideea nu este sa fimneglijenti sau teribilisti si sa nu avemnici ometoda sau o practica de siguranta - ci doar sa o așezam la locul ei. Trebuie sa ii multumim lui Dumnezeu pentru un guvern bun, pentru yale bune la casa, ziduri puternice și politici sanatoase. Dar sa nu le confundamniciodata cumantuirea. Securitatea oferita de sistemele lumii este trecatoare si fragila. (continuare in pagina 20) (continuare in pagina 20)