Romanian Times | Octombrie 2025

Rubrică realizată de Marcel Urs ROMANIANTIMES.COM *** (continuare din numărul trecut) Kihanga După câțiva kilometri buni, am ajuns la destinație. Ne- au întâmpinat o mulțime de copiii și câțiva adulți. Unul dintre adulți, era pastorul de aici. Erau așa de bucuroși să ne vadă. Unii dintre adulți lucrau la o colibă improvizată pentru a o folosi ca biserică. O făceau tot din chirpici ca să se potrivească cu celelalte locuințe din jur. Prima dată au făcut un schelet pe care au pus un acoperiș din tablă și apoi au făcut zidurile din chirpici. Cu câteva luni în urmă, vântul le-a distrus structura bisericii în care se adunau. Unchiul meu le-a spus să se roage ca Dumnezeu să îi ajute să construiască o biserică. Au construit fundația prin credință. Noi am ajuns acolo ca să plătim pentru terenul unde se va construi biserica. Este singura grupare creștină din această zonă. Nu era nici o biserică aici, iar aceasta a luat ființă în urmă cu doar câțiva ani. Aici am văzut ceva care nu mi-am imaginat vreodată că pot să văd. Le-am adus copiilor niște dulciuri pe care Richard și cu pastorul de aici le-a împărțit după câteva cântări. Unii dintre copii cred că nu au văzut dulciuri în viața lor, așa că le-a mâncat cu tot cu … ambalaj. O ZI ÎN INIMAAFRICII (9) Locul unde va fi ridicată clădirea bisericii era destul de mare. Acum sunt în jur de 100 de suflete dar cu un potențial foarte mare de creștere. Pastorul bisericii ne-a spus că doi dintre frați sunt ocupați în încăperea de rugăciune (o colibă puțin mai mare, cu două încăperi). În una din cele două încăperi era o tânără la vreo 14 ani care avea dureri foarte mari de abdomen. Erau așa de mari că abia putea să răsufle. Cornel și cu Richard s-au dus acolo, eu trebuia să rămân la autovehicul pentru că aveam bagajele în vehicul și geamul din spate nu se mai închideau. Am așteptat o vreme. Eram înconjurat de copii care se uitau la mine ca la minune. Nu știam nici o vorbă în limba lor și nici unul dintre ei nu știau engleză sau românește. Îi admiram. Erau îmbrăcați sumar și toți erau desculți. Unii dintre ei, își purtau frații sau surorile lor mai mici în spate. Privirile lor inocente treceau prin mine. Dupăvreme, pastorul local, avenit lamine șimi-a spus ca să mă duc eu în clădirea unde se rugau cei doi diaconi, Cornel și Richard. Tânăra era afară cu ei și era tare bucuroasă. Durerea a lăsat-o după ce unchiul meu şi Richard s-au rugat pentru ea și i-au făcut ungerea cu untdelemn. Am intrat din nou în colibă. În a doua încăpere, întins pe o rogojină, era un tânăr la vreo 15 ani. Părea că era mort. Avea ochii închiși. Mi-am dat seama că era foarte bolnav. “Îl cunoaște cineva?” - a întrebat unchiul meu în timp ce a îngenuncheat lângă el, pe rogojina prăfuită. Juvenal nu era cu noi. Eu l-am întrebat pe Richard în engleză iar acesta i-a întrebat pe frații care erau cu noi în încăpere. Unul dintre frați a răspuns că îl cunoaște. Tânărul nu era de la ei din sat. “Domnu îmi spune că băiatul are asupra lui un blestem” - ne spune Cornel. Diaconul care ne-a spus că îl cunoaște, ne-a spus că băiatul a trecut prin satul lor în drum spre alt sat unde s-a dus să găsească ceva de lucru ca să își cumpere ceva de mănânce. Aici, l-a blestemat o vrăjitoare. Seara, când s-a întors spre casă, când a ajuns prin satul lor, s-au înțepenit mâinile și picioarele. Oamenii de acolo, l-au dus la un vrac (medic local) care l-a verificat și a determinat că nu are nimic. L-a trimis … acasă, dar nu putea să meargă pe picioare, așa că l-au adus aici în coliba de rugăciune a bisericii. Aici zăcea de câteva zile. Cornel și Richard s-au rugat pentru el. I-am susținut și eu în rugăciune. Apoi i-au făcut ungerea cu untdelemn. Tânărul a fost eliberat, dar încă mai avea nevoie de sprijin în rugăciune și recuperare. Începea să se facă seară. Era ultima seară care ampetrecut-o în Burundi. Ne-am luat rămas bun de la copii și de la frații noștri. Când am trecut prin satul plin cu oameni, aceștia erau tot acolo. Era aproape întuneric afară. Îi vedeam doar la lumina farurilor, dar ei ne vedeau de departe și unii strigau la noi “Muzungu”. M-am mirat ce vedere bună au, să ne observe în noapte. Autovehicolul încă fumega ca o rachetă spațială în mișcare înceată. M-am simțit prost că i-am afumat pe oameni cu fumu nostru. După o vreme, am intrat din nou pe drumul asfaltat. Când m-am uitat înapoi, nu am mai văzut nici un fum după noi. Din nou în Kirundo A trebuit să ne întoarcem din nou în Kirundo. O călătorie de vreo 4 ore. Se întunecase şi afară ploua mărunt. Drumul era pustiu, parcă toţi oamenii “au intrat în pământ”. În cele aproape 4 ore am întâlnit doar un câine care ne-a tăiat calea iar mai târziu un polițist care ne-a oprit în drum printr-o metodă destul de ciudată. Vehiculul alerga agale pe şoseaua şerpuită. Am schimbat locurile cu Cornel, pentru că oboseala îşi arăta semnele. A fost pentru prima dată când am condus un vehicul cu volan pe dreapta şi pentru prima dată un vehicul în Africa. Era destul de greu de condus, poate şi din cauza suspensiei precare. Vehiculul se clătina ca o barcă şi nu puteam conduce cu prea mare viteză. Deodată, din întunecimea nopții, apare o sfoară cu câteva noduri şi ceva franjuri din zdrențe, ne tăia calea. M-am speriat şi l-am întrebat imediat pe Richard care moțăia tăcut pe bancheta din spate. “Este un punct de control al poliției, trebuie să opreşti” - mi-a spus Richard. Am încetinit şi apoi am oprit. Polițistul cu mâna pe kalașnikov, ne-a întrebat câteva întrebări, răspunse de Richard, apoi ne-a deschis “bariera” şi ne-a lăsat să trecem. Am ajuns la pensiunea unde am stat prima seară. Eram foarte obosiți. Ultima zi înAfrica Ne-am trezit dis de dimineață şi am luat micul dejun. Un fel de piftie subțire de ouă cu ceapă, un corn de pâine şi cafea. Afară ploua torențial. Ropotul ploii se audea zgomotos pe acoperişul de tablă al clădirii. După prânz, ne-am deplasat din nou la biserică. Aici toată biserica (bărbați, femei şi copii) lucrau de zor la baza de lut a pardoselii clădirii. Cărau lutul de afară cu găleți şi îl “basculau” în interiorul încăperii. Cornel le-a dat ultimele directive maistorilor, frați de- ai noştri, care au venit special din capitală, plătit prin pastorul Zorore şi apoi ne-am luat rămas bun de la toți. A fost greu. Deja ni s-a lipit inima de aceşti oameni minunați. Când să ieșim din orășel spre capitală, a trebuit să alimentăm cu motorină. Am tras la un peco, unde câțiva indivizi ne priveau ca și când am aterizat de pe Marte. “Nu avem motorină” ne-a spus unul din ei informativ dar convingător, “Și nu o să găsiți motorină pe tot traseul până în capitală” i-a spus individul lui Richard care era pe bancheta din spate. “Asta e, mergem prin credință” - a menționat Cornel, ca și când pentru el, aceasta era doar un alt test de credință din multitudinea pe care le-a experimentat în câmpul de misiune. Și pornmim vehicolul. Deodată individul aleargă după noi ca și când ar fi uitat ceva. Îi spune ceva lui Richard, după care acesta ne spune și nouă. Indivizii de la peco aveau ei o canistră de 20 de litri de …motorină de rezervă, dar aceasta costa … dublu. A trebuit să o cumpărăm, nu aveam de ales.... Drumul drumul către capitală șerpuia agale printre munți și văi presărat cu oameni pe jos, pe biciclete și din când în când câte un vehicul de pasageri, autobuze și camioane. Toate și toți “alergau” de încoace și- ncolo, fiecare cu un scop, fiecare avea un rol, fiecare în universul lui. În drum, ne-am oprit de câteva ori. Una dintre opriri a fost lângă un izvor care izvora din stâncă. Am băut apă și ne-am spălat fața. Am rămas cu un gust plăcut și amintiri pe viață despre o altă țară, despre un alt tărâm despre care am citit sau am auzit din povești, însă am aflat un ținut cu oameni buni și minunați care trăiesc ca într-un loc de basm.