Romanian Times | Noiembrie 2025

Cultură 9 Fragmente patriotice din Caragiale de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES Unneamnupoate aveavrăjmaşi înpropriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri. (Re-recitiri. Nu le semnalez pentru prima dată, dar le am mereu în urechi și sub ochi, cînd mă uit în jur...) # Din „Moftangii“ (Cap. „Rromânul“) Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu […]. Moftangiul este patriot hotărît, naţionalist exclusiv, român pînă în măduva oaselor! Toată lumea trebuie s-o ştie! Guvernamental, sau, cînd din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită România în cazul întîi, o deplînge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte pînă la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional. El stimează agricultura, dar visează o industrie mare naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: ceea ce-l înspăimîntă este o cucerire a Rrromâniei pe terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de copiii vitregi ai ţărişoarii lui! E om de partid, cîtă vreme nu-i vorba decît de vederi asupra politicii interioare. Îndată însă ce e vorba de a ne prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să uitemicile pasiuni şi, dîndu-şimîna frăţeşte, să păşească strîns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a Naţiunii! Inimicul comun este străinul! Jos Străinismul!! Sus Românismul!!! Oricine gîndeşte altfel... e un trădător! […] […] Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tînăr, bătrîn, de un sex sau de altul sau de amîndouă, el a fost, este şi va fi român adevărat... Să te păzească Dumnezeu să ataci România lui oricît de pe departe, căci moftangiul român e aci gata să te zdrobească. […] # Din „Românii verzi“ Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres naţional: Aiubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalte neamuri. Unneamnupoate avea vrăjmaşi înpropriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri. De aceea, un neam nu trebuie să-şi piardă vremea a se gîndi cum să-şi îndrepteze defectele şi cum să-şi cultive calităţile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele şi să le ponegrească sau de-a dreptul să le tăgăduiască altora calităţile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veşnic groazădecelelalte, deoareceexistenţaunuia n-are altă condiţie decît compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului naţional celui mai extrem. # Din „Statutele societăţii «Românii Verzi»“ Cap. I […] Art. 1. Se înfiinţează în România o Societate Română cu numele de „Românii Verzi“. Art. 2. Oricine poate face parte din această societate, fără deosebire de sex, de etate sau de culoare politică, dacă este român sau româncă verde. Art. 3. Emblema societăţii va fi un român verde zdrobind falnic sub călcîiul său şarpele străinismului, care scrîşneşte şi ţipă. Cap. II […] Art. 4. Membrii de orice sex şi etate ai societăţii „Românii Verzi“ sînt datori să urască tot ce e străin şi tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde. Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de-amănuntul tot ce nu este verde românesc şi care trebuie sistematic respins de orice membru al societăţii, ca, de exemplu, sentimente neromâneşti, artă neromânească, idei şi spirit neromâneşti. Apoi: Art. 9. Se exceptează de la această regulă capitalurile neromâneşti. […] Cap. IV (Despre datoriile membrilor de sex feminin) […] Art. 40. Membrele societăţii sînt datoare să fie virtuoase ca nişte matroane romane. Art. 41. Membrele societăţii sînt datoare să devie bune mame române. […] Art. 45. Îndată ce o membră devine mamă, ea este datoare să-şi înscrie imediat copilul în societatea „Românilor Verzi“. Art. 46. Membrele societăţii sînt datoare a-şi boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc. Art. 47. Membrele mame sînt datoare să dea copiilor lor o educaţiune maternă în limbamaternă. Sub nici un cuvînt apoi, nu-i slobod să încredinţeze educaţiunea copiilor la alte guvernante decît românce verzi. Art. 48. Ele sînt datoare a da singure să sugă copiilor, alăptîndu-i în acelaşi timp cu sentimente şi idei de român verde, conform statutelor de faţă. Art. 49. În cazul cînd un membru nu ar avea lapte, sau, întîmplător, nu i-ar fi sfîrcul mamelelor perforat, sau s-ar gîdila prea tare, sub nici un cuvînt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să sugă lapte străin, alăptîndu-l în acelaşi timp cu sentimente şi idei străine; ci va fi datoare să ia o doică româncă verde, de preferinţă o membră activă a societăţii. În capitolul despre membrii de sex masculin ai societăţii, statutele impun aceleaşi obligaţiuni şi taţilor ca şi mamelor, afară, se-nţelege, de obligaţiunile privitoare la alăptare. […] Pentru conformitate, Andrei Pleșu Dilema - 13.11.2025 Codul iubirii în matrice paguboasă (continuare din pagina 6) Pe făgașul înaltei cugetări (continuare din pagina 6) după libertate. El scrie din temniță despre bucurie și strigă la nunți iminența morții. Este un Ieremia în fiecare poet, și un strigăt din dragoste este mereu pe buzele lor. Ei pot auzi sfatul de taină al lui Dumnezeu când în sufletul lor este pace, ei pot murdări lumea prin refuzul lor de a se dărui. Ei există în fiecare dintre noi, uneori ca un triumf al plânsului, alteori ca o împietrire a clipei, ca un început al singurătății… Și dacă în fiecare din noi există poetul, ca o entitate nemăsurabilă, o entitate dincolo de limitele ei, de ce, mă întreb, de ce trebuie să cerni munți de grotesc pentru doar o fărâmă de sublim? Cum de societatea nu este un freamăt de poezie, ci doar o piață îmbâxită cu dumnezei convenabili și iluzii impermeabile, garantate să te hrănească până la mormânt? Simfonia vizibilă (dacă pot spune așa) a creației nu este menită să ne ridice doar sprâncenele spre mirare, ci mai ales de-a ne înfățișa cu cadrul sau scena în care noi înșine ne desfășurăm spre existență. In mijlocul acestui miracol, rostit de dragostea supremă a ziditorului, noi am fost rânduiți să strălucim… Noi am fost coroana creației dar și încoronații ei. După Cuvântului Creatorului, totul urma să ne fie supus. Creația, în raport cu omul, trebuia să existe oferindu-ne în mod perpetuu drepturile de împărat. Și asta, contraziceți-mă dacă puteți, este cu mult dincolo de limitele noastre umane. Fiecare fir de iarbă, fiecare munte, fiecare râu, fiecare viețuitoare, toate stelele, conste- lațiile, galaxiile, totul trebuia să poarte amprenta, atingerea numelor cu care Adam le definise existența. Atunci, poetul, locul plânsului și al lacrimei dincolo de starea ei de apă și sare, trăiește în nădejdea recăpătării în fapt a existenței lui dincolo de limitele firii, al reimpunerii prin puterea dăruirii de sine, a dreptului de împărat cu care l-a zămislit Creatorul. El adună clipele, cu ușurință risipite de altcineva, înveșnicindu-le în ceva vrednic de a locui în metaforă. De aceea strig poetului din orice suflet: “Căci iată, a trecut iarna, a încetat ploaia și s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării!” *** Singura iesire din aceasta situatie este sa ancoram porunca lui Christos in Scripturi, lasand caracterul, faptele si cuvintele lui Dumnezeu sa defineasca ce este cu adevarat iubire. Apostolul Pavel afirma clar: „Poruncile … se rezuma in aceasta porunca: ‘Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.’ Dragostea nu face rau aproapelui. Dragostea, asadar, este implinirea Legii” (Romani 13:9–10). Astazi simtimpresiunea de a tacea despre lucruri de importanta vesnica. Cedam ispitelor de a indulci adevarul in numele „iubirii” si am creat astfel caricaturi ale lui Christos. Pana la urma e in zadar intrucat Domnul a spus ca lumea ne va uri in acelasi fel si din aceleasi motive pentru care L-a urat pe El (Ioan 15:18–20). Nu vreau, nu caut sa fiu urat, dar sunt hotarat sa iubesc aproapele conform standardelor lui Christos si nu ale aproapelui. Nu putem fi mai iubitori sau mai sensibili decat Isus Christos. El si Cuvantul Sau sunt standardul. A iubi o lume care ne uraste incepe cu Cel care a fost urat primul. Apostolul Pavel se intreba retoric “caut aprobarea aproapelui sau pe cea a lui Dumnezeu? Daca as incerca inca sa multumesc aproapelui, nu as fi slujitor al lui Christos” (Galateni 1:10).Crestinii trebuie sa se intrebe nu „Se simte aproapelemeu iubit?” (dupa standardele lui), ci „A fost aproapele meu iubit?” (dupa Cuvantul lui Hristos). Exista o frumusete patrunzatoare, statornica, mai dulce decat mierea si totodata tare ca otelul in adevarul Cuvantului lui Dumnezeu si in lumea pe care El a creat-o. Haideti sa o impartasim cu cei din jur. Fara acest adevar ca ancora, orice altceva nu este decat candelabru pretios intr-o casa care se afunda incet in pamant. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada