Romanian Times | Decembrie 2025

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Simțul realității este acea însuşire care ne ajută să păstrăm proporțiile fără a cădea în absolutisme apocaliptice ori în opusul acestora, cinismul relativizant. Chiar nu știu ce este preferabil: să faci din țânțar armăsar ori să faci din armăsar Drumul meu spre Arendt țânțar? Francezii au o vorbă: Un homme prévenu en vaut deux. În ce mă privește, de peste trei decenii mă ocup de fenomenele totalitare. Am scris despre revoluţionarii mistici din anii ’30, “vestitorii” cum i-a numit Dinu Pillat, dar şi despre sectamesianică numită Partidul Comunist din România (Secție a Internaționalei Comuniste). Garda şi Partidul, în faza lor originară, erau partide-mișcări revoluționare. Palingenetice, spre a relua conceptulluiRogerGriffin.Falsulcatharsis este spasmodic, abisal, învolburat. Mă ocup de decenii de religiile politice ale modernităţii. La cursurile mele despre nihilism, comunism şi fascism, volumul Demonii lui Dostoievski este pe lista de lecturi recomandate. Când mă întâlnesc cu pasiunile colectivist-utopice (reale ori mimate), observ resurecția funestei încercări de a plăsmui Omul Nou. Dar şi unprimordialismauto-compătimitor şi auto-glorificator. “Extremele se atrag” nu este (doar) un clișeu ori o simplă figură de stil, ci o constatare amară. Înainte de Zemmour a fost Georges Marchais, secretarul general al Partidului Comunist Francez, pentru care Daniel Cohn Bendit eraun instigator străin, “unJuifAllemand”. Înainte de Marchais a fost fascistul ex- comunist Jacques Doriot. Înainte de George Simion au fost legionarii, cuziştii, Sfarmă Piatră, Cenaclul Flacără, Partidul România Mare. Înainte de Lavric şi Neamţu au fost Nechifor Crainic şi Radu Gyr. Mitul națiunii şi pasiunea utopică se contopesc într-un fel de extaz purificator. Când petrecerea s-a sfârșit, rămân în urma cenușa, disprețul şi sângele de pe caldarâm… Sursa: putereaacincea.ro / 09.12.2025 Mitul națiunii şi pasiunea utopică Mein Weg zu Arendt. Primele cărţi le-am citit în franceză. Aveam 20 de ani, m-au cucerit erudiţia şi neliniştea eseurilor filosofico-politice. Hannah Arendt a întruchipat principiul responsabilităţii intelectuale. Vladimir Tismăneanu Nicolae Labiș a fost şi va rămâne pentru veșnicie poetul iubirii, al libertăţii şi al iluziilor pierdute. În ianuarie 1956, cu o lună înaintea dinamitardului Raport Secret al lui Hrușciov, au fost prelucrate/”dezbătute” tezele Congresului al II-lea al PMR (23-28 decembrie 1955), într-o consfătuire specială convocată de redactorul-şef al Scânteii, Sorin Toma, cu principalii coordonatori ai presei regionale şi departamentele din ţară. Concluziile i-auaparţinut satrapuluiLeonteRăutu,membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „A apărut Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost Congresul şi era firesc ca după Congres spiritul de partid, combativitatea să crească. Ce se întâmpla? Să luăm de exemplu Scînteia Tineretului, organ al UTC. Scânteia Tineretului publică o poezie a Poetul şi Comisarul lui Labiş, Albatrosul ucis. Am aflat că Gazeta literară, organul Uniunii Scriitorilor din RPR, acum câteva luni, a respins această poezie cu conţinut ideologic neconform şi Scînteia tineretului a găsit timpul ca, după Congres imediat, să publice această poezie a morţii albatrosului: «Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-vă din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.». Dacă am putea găsi un «cimitir sobru şi demn» pentru asemenea poezii ar fi foarte bine, dar noi am dat loc în’Scânteia Tineretului, care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii pe şantiere de construire a socialismului! Duceţi această poezie la Bicaz şi desigur vă va lua cu huo“. (vezi: fond Cancelarie CC al PCR. Dosar nr. 12/ 1956, f.1-28. Arhivele Naţionale). Îl urau, îl invidiau, se temeau de “gându-i bătăios”. “A apărut un poet, unul Lăbuş, parcă”, behăia gnomul Beniuc, prim-secretarul Uniunii Scriitorilor. Îl urau mediocrii strecuraţi în anturajul său. Bonzii din vârful Uniunii erau prea ocupaţi cu intrigile lor meschine pentru a-şi risca în vreun fel confortul de dragul acestui eretic. Mort înspăimântător de tânăr, într-un accident cel mai probabil înscenat de Securitate la scurt timp după zdrobirea Revoluției Maghiare, Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956) a fost şi va rămâne pentru veșnicie poetul iubirii, al libertăţii şi al iluziilor pierdute. Poeţii săi favoriţi? Rimbaud, Rilke şi, da, rebelul Maiakovski cu care se identifica atunci când îl numea “Bădie Vladimir”. Predau de ani de zile cursuri despre totalitarism, demonism, nihilism. HannahArendt este mereu prezentă în prelegerile mele. Cine a citit Diavolul în istorie ştie cât de îndatorat îi sunt marii gânditoare pentru înţelegerea problemei Răului în lumea modernă. Conceptul arendtian de totalitarism a fost îmbrățișat de intelectuali critici precum Václav Havel, Adam Michnik, Monica Lovinescu, Elena Bonner. Mai ales acum, reflecţiile ei despre Răul radical şi despre Răul banal sunt de o incandescentă actualitate. Holocaustul nu ar fi putut să se producă fără dezumanizarea, stigmatizarea Celuilalt. Înainte de genocid a fost masacrul în efigie. Atunci când o întreagă categorie umană este “comprimată” într-o formulă de tip “păduchi” sau, precum Trump despre imigranţii din Somalia, drept “garbage”, umanitatea însăşi este degradată, umilită şi ameninţată. HannahArendt s-a stins din viaţa pe 4 decembrie 1975. Opera ei este unul din acele faruri statornice şi stăruitoare care ne ajută să nu ne rătăcim în noaptea totalitară. Vladimir Tismăneanu A nu participa la lucrarea Diavolului Câteva reflecţii de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, care a fost celebrată în 10 decembrie. Refuz să cred că România este o țară fără alternativă, ocupată pentru eternitate de canalii, otrepe, scelerați şi lichele analfabete. Refuz să cred că resemnarea, capitularea explicită ori implicită, somnambulismul amoral, evadarea dintr-o realitate umilitoare ar putea fi altceva decât ceea ce sunt, anume subterfugii efemere şi înșelătoare pentru o persistentă fugă de responsabilitate. Refuz orice formă de colectivism primordialist, orice exhibiţionism patriotard, orice expresie a demagogiei xenofobe, orice tentativă de stigmatizare, diabolizare, dezumanizare a celuilalt, orice romantizare, exaltare, exonerare a totalitarismelor (comunist şi fascist). Refuz să devin complicele falsului pacifism, în realitate o justificare a războiului genocidar purtat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei. La ceasul delirului şi al beznei, reafirm încrederea mea în spațiile deschise, în raţiune şi lumini. O încredere bine temperată, lucidă, eliberată de orice idolatrii şi profetisme, în sensul liberalismului civic preconizat de RaymondAron, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski ori Tony Judt. Refuz orice eschivare de la condamnarea categorică a incitărilor la genocid şi a terorismului antisemit. Invocarea libertăţii de expresie în asemenea cazuri este supremă ipocrizie. Dreptul la viaţă ne este dat fiecăreia şi fiecăruia dintre noi şi nicio putere lumească nu are dreptul să ni-l răpească. Diavolul banalizează Răul. Nu avem dreptul să-i fim complici. Mă opun oricărei politici statale care incriminează minorităţi. Niciun grup uman nu poate fi privat de statutul său de parte a umanităţii. Statul există pentru a-şi ocroti cetăţenii, nu pentru a-i defăima şi a-i persecuta, În acest sens şi nu numai, lupt pentru valorile Luminilor şi refuz Noul Obscurantism. Vladimir Tismăneanu / 13.12.2025