Romanian Times | Septembrie 2026

Cultură 9 Patria și mapamondul de Andrei PLEȘU ROMANIANTIMES După inevitabilele discursuri de protocol, românii s-au încălzit şi au declanşat o animată conversaţiune patriotică. Franceza lor nu era decît rareori bună, dar sentimentele erau generoase. „Naționalismul sănătos” – temă de curînd lansată de președintele Dan fără prea multe explicații – mă face să reiau, ca și săptămîna trecută, mai vechi reflecții și relatări pe acest riscant subiect, în așteptarea momentului cînd retorica lui va găsi un ton rezonabil... Spre jumătatea anilor ’90, ministrul francez al Culturii, pe-atunci domnul Jacques Toubon, a făcut o vizită în România. Ambasadorul Franţei a oferit, în onoarea înaltului oaspete, un dineu la care au fost invitaţi, aşa cum se cuvenea, o sumedenie de reprezentanţi ai culturii autohtone, începînd cu omologul dlui Toubon şi continuînd cu artişti, academicieni, universitari din diferite domenii. După inevitabilele discursuri de protocol, românii s-au încălzit şi au declanşat o animată conversaţiune patriotică. Franceza lor nu era decît rareori bună, dar sentimentele erau generoase. Unul dintre comeseni a început, şugubăţ, cu o întrebare legată de literatură (prefer să reproduc totul pe româneşte, spre a evita pitorescul gramaticii şi al pronunţiei, prin care s-a ilustrat întreaga seară): „Domnule ministru, dacă-mi permiteţi: cine a inventat teatrul absurdului?“. Înainte ca dl Toubon să poată risca un răspuns, interlocutorul s-a grăbit să-l pună în temă, cu o drăgălaşă mîndrie: „Un român! Eugen Ionescu!“. „Ah, da, desigur!“ – s-a bucurat oaspetele. Pînă să ducă la gură un prim dumicat, el s-a văzut însă confruntat cu un nou atac: „Domnule ministru, v-aş întreba cine, după părerea dvs., a inventat sculptura modernă? N-o să credeţi! Un român: Constantin Brâncuşi“. „O, într-adevăr! Fireşte! Ce interesant!“ E momentul în care „partea ştiinţifică“ a mesei a simţit că pierde teren. O voce bine aşezată, cu o nuanţă de îngăduinţă paternă, a rostit întrebarea următoare, în ciuda neliniştii crescînde a francezilor, care trăgeau, tot mai trist, cu ochii spre bucate: „Mi-aţi putea spune, domnule ministru, cum aţi venit în România?“. Ministrul a încercat, mai întîi, să ia lucrurile în glumă. N-a mers! Chestiunea era serioasă. Drept care i s-a explicat de îndată (ca să nu apuce să facă vreo gafă): „Aţi venit cu avionul. Or, nu ştiţi, probabil, că aviaţia, prin oameni ca Aurel Vlaicu, Traian Vuia şi Henri Coandă, este, ca să zicem aşa, o afacere românească“. Domnului Toubon au început să-i tremure pleoapele. Prestigiul său de ministru al Culturii era pus la grea încercare. Ajunsese pe un teritoriu sacru, sursă a mai multor binefaceri tehnice şi culturale, de care el şi concetăţenii săi profitau orbeşte, fără să ştie cui le datorează. Pofta de mîncare se diminua vertiginos, făcînd loc unui amestec insolit de gratitudine şi melancolie. Lucrurile n-au rămas însă aici. Cineva, de la alt colţ al mesei, a ridicat „ştacheta exigenţei“ la noi cote de altitudine: „Domnule ministru, v-aţi gîndit vreodată cum mergeţi?“. Euforia dîmboviţeană forţa deja limitele – convenţionale, desigur – ale politeţii. În aer plutea un discret conflict diplomatic. Se ajunsese la oarecari intimităţi, născătoare de perplexitate. Ce să răspundă bietul ministru? Că nu ştie cummerge? Că umblă ignar prin lume, fără să reflecteze la mecanismele subtile ale avansului în spaţiu? În ochii oficialului francez, ca şi în aceia ai ambasadorului, se întrevedea o vagă spaimă. Anticipau întrebarea fatală, franco-română: „Savé vu chi a envanté… mersul?“ şi auzeau deja răspunsul copleşitor: „Un român!“. Nu erau departe de adevăr. Întrebătorul a explicat rapid că n-am putea merge dacă între corpul nostru şi aerul din jur n-ar exista frecare şi, printr-un salt scurt, a ajuns la problema transmiterii energiei prin lichide, solide şi gaze, adică la tema sonicităţii. Or, „chi a envanté… sonicitatea? Un român: Gogu Constantinescu!“. Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei! S-a trecut la felul principal pe fondul unei asistenţe româneşti însufleţite de mîndrie naţională şi al unei asistenţe franţuzeşti umilite.Asta pentru ca să ştie ’mnealor, mă-nţelegi, cu cine au de-a face! P.S. Primesc telefoane consolatoare și citesc comentarii nervoase despre o declarație a mea, apărută de foarte curînd pe site-ul „Știri pe surse”. E vorba de o lamentație conjuncturală, scrisă și apărută în 2004, și reluată în 2011 (în Dilema veche) și în cartea mea Frumusețea uitată a vieții. Aceste detalii sînt inexistente în reluarea de-acum a textului, prilej pentru tot soiul de cititori sămămîngîie sau sămă beștelească, ca pe un psihopat în plină criză. Îi rog să se liniștească: din 2004 mi-ammai revenit... „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut [...], iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudămceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit.” Se dedică țoapei patriotice Am scris acest text acum peste douăzeci de ani. Îl reiau – ca simplă anexă bibliografică – provocat de panseurile recente ale dlui Nicușor Dan despre „naționalismul sănătos”. Dimitrie Cantemir: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut [...], iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace [...]. Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda [...]. Năravurile bune sînt rare la ei. [...]. Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. [...] ...nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul”. (Descrierea Moldovei, II, Cap. XVII) Ion Ghica: „...a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate. [...] Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; Mică antologie a patriotismului amărît a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. [...] Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid [...]. Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară [...]; pînă atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare.” („Liberalii de altădată“, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880) Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.” („Din manuscrise“, Opere, vol. IX, pp. 459-460) Ion Luca Caragiale: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.” Andrei PLEȘU / dilema.ro Sursa: dilema.ro „Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl., – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...” „M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.” „Multe am învăţat de cînd trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate unamai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede.” (apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu) Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul.” „Nici un român nu se simte personal vinovat [...] dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală.” (Schimbarea la faţă a României)