Ne adormim pruncii, ne alinăm suferinzii și ne petrecem muribunzii, povestind istoria unei Țări, în care trăim cu închipuirea dar o iubim, cu un ciudat sentiment de “acasă”. Eroii Țării, sunt eroii noștri, ne emoționează plânsul și cântarea lor, ne deprimă rătăcirea și ne exaltă biruința lor, ne oglindim în ei ne măsurăm cu ei, îi adorăm îi imităm, îi idealizăm.
Capernaum, Ierusalim, Galileea, Betania, Samaria, Iudeea, sună tot așa de familiar ca și numele cartierelor și satelor în vecinătatea cărora trăim. Ne imaginăm “Țara”, asociind-o cu “concretul” împrejurimilor în care ne petrecem viața; dar cum arată “Țara” cu adevărat? Și mai ales, care este duhul acestor locuri? Pentru că nu geografia ei, face din țara Israelului cel mai iubit și totodată cel mai detestat colț al planetei!
După aproape 60 de ani de viată “imaginația” mea s-a confruntat cu realitatea. Afară din aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv împreună cu soția mea Liana, cu Matilde și Marcel, Rodica Radu, și cu localnicii Daniel și Mieluța Blaj ne-am scos încălțămintele pășind întâia oară pe pământul Țării lui Israel.
În Israel era primăvară. Tensiunea emoțională care mi-o provoacă cerul și relieful țării, fac macii mai roșii, orizontul mai albastru și iarba mai verde.
Cezarea lui Filip – Hermon – Înălțimile Golan
Începem “explorarea țării”, din cel mai nordic punct la care a călătorit Mântuitorul, respectiv Cezareea lui Filip, situată la poalele muntelui Hermon.
De undeva din pântecele muntelui “țâșnesc” izvoarele Iordanului. Așadar, Israelul se adapă și astăzi din “stâncă”, de vreme ce Iordanul este unica sursă de apă potabilă, a țării.
Aici lângă Izvoarele din Hermon, sunt ruinele unui templu păgân, templul lui Pan ( zeul cântăreț la nai - probabil Baal Peor). Înspre sud-vest cercetăm ruinele unui palat luxos, cândva palatul lui Irod Agripa.
De la o anumită altitudine Hermonul este bolovănos și sterp, dar contemplat din centrul Galileii spre nord, are farmecul unui uriaș ce privește înspre Ierusalim, peste toată țara lui Dan.
Ajungem prea târziu să urcăm pe Hermon. Am ajuns la ora la care se închide poarta. O sută de dolari îl face pe portar să rămână la ceva ore suplimentare. Pe Hermon este ger. La sfârșit de martie.
Urcăm Hermonul cu mașina. Coborâm din mașină și îmbrățișăm cu o privire, Țara Israelului, acest petec de pământ, “buricul” planetei, atât de iubit și totodată atât de detestat colț al lumii.
După 1850 de ani, părea că Israelul s-a îngropat în uitare și legendă. Dar iată că Oasele din valea istoriei s-au mișcat întâi, apoi au “prins carne” iar în 1948 s-au ridicat la viață.
Va prinde oare valea aceasta a istoriei și Duh in viitorul apropiat ? Cu 700 de ani înaintea împrăștierii evreilor în cele patru vânturi, proorocii lor au descris cu două metafore întoarcerea poporului din pribegie: Norii si Porumbeii. Cei dintâi, Norii, mânați fiind de vânturile si furtunile istoriei, au fost împinși spre Tară. Iar cea de a doua categorie, respectiv porumbeii, mânați de dorul după “porumbar”, dorul de casă, care este simțământul evreului rătăcitor în căutarea acceptării și siguranței, i-au adus acasă.
Evreii însă nu au găsit încă pacea în Țara lor. Planul este în progres, oasele s-au mișcat, s-au adunat, au crescut pe ele mușchii și pielea. ” Măslinul a înmugurit” dar Duhul încă plutește pe deasupra apelor învolburate ale Istoriei.
“Ziceți fraților voștri ”Ami” și surorilor voastre Ruhama.” Osea 2
Pornim de la Hermon spre sud de-a lungul graniței cu Siria si Iordania, călătorim pe Înălțimile Golan. În câmp deschis, observăm tancuri singuratice, cu turela orientată nord est și nu greșim când le bănuim gata de luptă. Imaginea coloșilor de oțel la granița cu Siria, sugerează fragilitatea ancestrală a țării. Dușmanii ei au rămas la fel de determinați să o “spulbere” de-a lungul acestor ultimi 3000 de ani.
În dreapta noastră, Emek HaBakha, Valea Lacrimilor, locul unde pe Înălțimile Golan s-a petrecut ...... minunea.
Ziua de 6 Oct 1973 era Ziua Ispășirii, Yom Kippur, cea mai sfântă zi din calendarul Israelului, nouă națiuni Arabe atacă Israelul care era în repaus total în acel Sabat Sabaton.
În zona Canalului de Suez 500 de soldați evrei erau amenințați de Armata Egiptului cu un efectiv de 80.000. Aici pe înălțimile Golan, Siria atacă cu 1400 de tancuri armata israeliană care are în dotare 150 de tancuri.
Avigdor Kalhani comandantul Unității de tancuri ordonă celor ultime 7 tancuri funcționale să rămână pe poziție, să reziste. Moralul le era dărâmat, situația disperată.
Timp de patru zile soldații israelieni au rezistat. Soldații sirieni aveau la ei haine civile, ofițerii lor i-au instruit să se infiltreze în Țară și să ocupe toate orașele importante din Galileea.
Sinagogile din Israel erau ticsite de credincioși, evreii strigau cu disperare după Ajutorul lui Yehova. În a treia noapte pe Înălțimile Golan Artileria siriană a început un baraj de foc împotriva pozițiilor evreiești care erau aproape să își epuizeze muniția. În noaptea respectivă tancurile siriene au ocupat poziții de-a lungul graniței ce a fost trasată după războiul din 1967. Se lumina de ziuă, părea a fi ultimul răsărit de soare pentru Israel.
Cele câteva tancuri israeliene (4 -7) erau încă în poziție de apărare. Tancurile siriene au ajuns la tranșeele antitanc de la frontiera; dar dintr-odată, spre uimirea soldaților Israelieni, soldații sirieni au ieșit din tancuri și au luat-o la fugă în direcția opusă graniței...
S-a întâmplat ceva in tabăra sirienilor? Este incredibil soldații și ofițerii fug, se îndepărtează de graniță!!! ... La sfârșitul războiului când serviciile de contrainformații Israeliene au intervievat un prizonier ce era ofițer de informații sirian, a fost întrebat: “De ce nu ați trecut linia Golanului?” Răspunsul lui a fost; “Mulțimi de ființe în alb erau de-a lungul liniei de graniță. Ne se strigau, opriți-vă! Și ne-am oprit.”
C.S. Lewis, spune că Minunile au loc numai pe câmpurile de misiune, la limita imposibilului, numai acolo unde nu mai sunt alte șanse. Ca să vezi o minune trebuie să fii geografic acolo. “Dacă nu ai casa lângă gară, trenul nu iți trece pe la fereastră niciodată.”
Noi! formația de drum. Mai jos tot noi care vom fi împreună în aceasta “Aventură” Marcel Trutza, conduce mașina, Daniel Blaj (gazda noastră) îl conduce pe Marcel, (ei nu se văd). Mieluța Blaj este „sora Marta” (nici ea nu se vede) e acasă pe muntele Carmel, de vreme ce “corbii lui Ilie” nu ne cunosc, doar ea ne cunoaște aici in Țara lui Israel .De la stânga la dreapta Matilde, Rodica si Liana – ele sunt “surorile Maria” ascultă si privesc. Eu, în portbagaj (un bagaj deci), am un loc amenajat special, am Biblia si Dicționarul Biblic ca să pot identifica și spune pentru toți, istoria locurilor pe care le străbatem. Călătoria devine extrem de interesantă în acest fel.
Cu Daniel Blaj, gazda noastră, de operă ajuns misionar în Israel, este imposibil să stabilim un plan “legalistic”. Vorbește foarte des la telefon și mă uimește cu câtă ușurință “sucește” din română în evreiește sau din engleză în germană.
Florian Guler, Detroit
(VA URMA)