"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel


Lucid: cu ironie, nu inocent

Umberto Eco nu se înşeală: „Răspunsul postmodernului, dat modernului, constă în recunoaşterea faptului că trecutul, neputând fi distrus, fiindcă distrugerea lui conduce la tăcere, trebuie revizitat: cu ironie, nu inocent”.

*
Pe măsură ce valul 4 al pandemiei Covid s-a transformat în tsunami masiv, ce produce zilnic în România unul din indicii de top ai mortalității mondiale, în țară se testează din ce în ce mai puțin, mult mai puțin decât se făcea în trecut.

 
”Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem » (Ion Vianu, 22, 04 ianuarie 2011)

însemnări despre cultura singurătății și provocarea dispariției

Pentru americani, iulie reprezintă nu numai luna când e celebrată cu fast Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii față de Imperiul Britanic (4 iulie 1776), ci și luna când, de câteva decenii bune, în spațiul cultural, media și academic american este evocat cu admirație William Faulkner (m. 6 iulie 1962). Laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1949, Pulizter Prize for Fiction (1955, 1963) și National Book Award (1951, 1955), Faulkner a devenit un scriitor emblematic în a cărui operă sunt tratate temele Sudului și ale societății în declin.

Acum, la final, știu: cartea, literatura și limba literaturii sunt cea mai măreață experință a oamenilor. Mai importantă chiar decât prietenia, așa cum o vedea Montaigne, ca sortire și rodire curată a sufletului omenesc. Prietenii te pot trăda, uneori, dar o carte citită niciodată. Cât despre cartea scrisă chiar de tine - fiind o parte din viața ta -, ea este cea mai autentică expresie a zbuciumului unui autor: a exprima căutarea sensului vieții.

Cu o mică întârziere datorată pandemiei, a ieșit de sub tipar, în Franța, o importantă lucrare enciclopedică, sub egida unor instituții de mare importanță: La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France - l’Académie des Sciences morales et politiques, Le Laboratoire LT2D (Lexiques, Textes, Discours, Dictionnaires) et la Fondation de l’université de Cergy-Pontoise, La fondation de CY Cergy-Paris-Université.

Nu de puține ori, în ultimii ani, m-am întrebat dacă nu cumva instituția profesorului de limba și literatura română este pe cale de dispariție, devenind, posibil, în curând, o raritate în România.

*

Lumea contemporană este fascinată de scrierea apocalipselor, dar rămâne atât de vulnerabilă în fața căutării Paradisului și a paradisurilor pierdute. În civilizația noastră, obârșiile eticii, ale spiritului și ale esteticii au un nucleu comun: Dumnezeu a fost identificat cu lumina. Era vorba, între multele exemple posibile, de Baal la popoarele semitice, Ra la egipteni, Ahura Mazda la neamurile iranice; Platon concepea Binele ca pe un soare, iar de-a lungul timpului neoplatonismul va integra această imagine tradiției creștine.

Despre Lemn, ca poem al trecerii omului prin Casa lui Dumnezeu, oriunde în lumea pământeană din Paradisul omului ce tânjește după Paradisul ceresc

Talantul cu care am fost înzestrată este simțul vizionar al cuvintelor și al scrisului, al transdisciplinarității și al comunicării universale.
Vă voi vorbi, astăzi, într-o zi de februarie, de la fereastra hibernală a amintirilor de călătorie prin lume și prin biblioteci, despre lemnul vechi, șlefuit de cuvânt, și despre sensul îmbătrânirii lui. Lemnul care, în locașurile de cult, îmbătrânește în sute de ani de rugăciune și de speranță omenească.
Lemnul, ca poem al trecerii omului prin Casa lui Dumnezeu, oriunde în lumea pământeană...