"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Moto: „Destinul conduce jumătate din viața unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul.” (Alfred de Vigny)

„Pe termen lung, caracterul este decisiv pentru destinul unui om.” (Theodore Roosevelt)

„Trei lucruri arată caracterul unui om: cărțile, prietenii și cadourile.” (Horațiu)

 

Nu o singură dată în viață, m-am aflat la punctul de întâlnire al unor evenimente și evoluții fatale sau potențial letale. Spre deosebire de alții, eu am supraviețuit, deși post-traumatic. Ca și cum a fi în viață, întreg la trup și la minte, nu ar fi destul, am început să mă cam întreb de ce. De ce, după atâtea șocuri, fie ele personale, familiale, profesionale, naționale, etc., mai sunt în viață.

Viața spiritului fiind, desigur, mai importantă decât ceea a trupului, sau măcar egală în însemnătate. Aflarea răspunsului la o astfel de întrebare nu este ușoară. Dar este o manie a intelectualului, aceea de a crede, adesea prea orgolios!, că în toate există o cauză bine determinată. În chestiunea crizelor majore prin care am trecut, se aflau, conjugate, atât elemente de istorie personală ori ale unei familii de idealuri, precum și detalii de istorie națională, est-europeană, chiar euroatlantică ori globalistă. Și tot așa, lucrurile se complicau în mod accelerat și atât de sofisticat - în ultimul timp -, încât a devenit oarecum previzibil faptul că, în curând, fie nu voi mai ști cine sunt, fie nu voi mai fi cine știu că ar fi trebuit să fiu. O rezultantă, sau un accident? Un caz emblematic, sau o anomalie? O structură coerentă, sau o stare de entropie incontrolabilă ?

         Motivația de a fi în viață se restrânge, odată cu vârsta, la un set minim de valori, care devin valorile esențiale și definitorii pentru fiecare individ. Ele vor descrie cu acribie, cumva caricatural, pe omul care a fost forjat de mulți factori să ajungă ceea ce este, nu ceea ce își imaginează el că ar putea deveni. Unii doresc mereu să acumuleze, să aibă. Pentru a avea, ei adună și strâng sau investesc toată viața. Alții doresc să știe și să înțeleagă. Pentru a atinge acest scop, învață mereu, se documentează și nu încetează să fie studioși. Nu puțini, însă, luptă pentru idealuri colective, pe care le pun mai presus de trebuințele personale. Sunt marii egofobi, militanții și apărătorii drepturilor omului. Câte ceva din toate aceste trebuințe umane intră și în descrierea piramidei mele personale de valori și necesități. Deasupra tuturor, însă, eu așez, ca fiind statornică în timpul vieții mele, nevoia de a rămâne ceea ce se numește un om de caracter, precum și nevoia de a descoperi și în ceilalți omul de caracter. Un om care, în mod sistematic, se plasează deasupra tendințelor românești devenite însușiri colective: lașitate, toleranță la corupție, oportunism greșit și aptitudinea de a trăda cu nonșalanță. Caracterul, cred eu, este anestezia prin care o personalitate bine alcătuită se poate apăra față de orice eșec, dar și stimulentul pentru orice nou început. El te ajută să extragi din înfrângere, povața, iar din succes, avertismentul.

           Încrederea că aceste valori, ce țin de caracter, au meritat sacrificiul a 60 de ani de viață a început, relativ recent, să-și piardă nimbul eroic. În lumea cea nouă, primii care pierd iremediabil orice competiție sunt exact ceea ce numim oamenii de caracter, pe când gloria o culeg ariviștii, carieriștii, imoralii, histrionicii. Iar strategiile  - altădată definite ca antisociale, căci necinstite -, care stau la baza afirmării cu succes, sunt văzute ca mijloace etice permise, iară nu ca  modalități de a periclita natura umană. După capitalismul post-modern, în civilizația post-umană, lumea pare că s-a răsturnat. Ceea ce a fost sus azi e jos, iar ceea ce a fost inside azi e outside.

            De ceva timp, nu mult, chestiunea caracterului nici nu se mai pune. Omul de ieri, omul clasic care a evoluat continuu timp de câteva secole și din a cărui istorie face parte și istoria mea personală, a devenit omul uitat. Chiar negat. În mod strategic, astăzi, definirea omului real nici nu se mai bazează pe predictibilitate evolutivă sau pe prezență, ci pe abilitatea de a fi avatar, sugestie derivată dintr-o absență motivantă, justificatoare.  Ceva mai mult interes este arătat, însă, omului inventat, omului virtual. Pentru că omul inventat poate fi inventat, re-inventat și răs-inventat ori de câte ori o entitate politică are nevoie de un pretext nou pentru a deghiza o famiglie de tigri într-o turmă de oi sau într-o haită de câini. Despre caracter nu mai vine vorba în societatea civilă; la caracter se mai recurge doar în circumstanțe extrem de speciale, anume cele militare, de război, pentru că multiplele teatre de operațiuni ce se activează mai aproape sau mai departe de noi încep să facă victime, deci e nevoie de eroi. Or, a mai văzut cineva eroi fără caracter?

             Nu o singură dată în viață, m-am aflat la punctul de întâlnire al unor evenimente și evoluții fatale sau potențial letale. Spre deosebire de alții, eu am supraviețuit, deși post-traumatic. Caracterul a fost, de fiecare dată, cauza care m-a salvat în final, motivul pentru care orice bătălie bună și dreaptă merită dată. În această epocă a omului uitat, când umanitatea pare să-și submineze propria istorie și să fi ales calea sinuciderii colective, lipsa globală de caracter oferă individului forța de a câștiga ilegal orice joc și de a nu fi excomunicat din societate, dar numai caracterul îl ridică pe om deasupra condiției de inamic al propriei specii.

      

Angela FURTUNĂ

Iulie 2017