Liviu Cangeopol scrie cu cerneala unei traume profunde, ce nu-și va înceta probabil niciodată revărsarea tragică. Dar traumele exilaților înnobilează popoarele și salvează pacea supraviețuitorilor. Editura Integral, purtând eroic o bătălie contra cronometrului implacabil al istoriei, a continuat să editeze operele acestui autor absolut remarcabil dar tratat fără respect de către mainstreamul românesc actual.
Toate conștiințele exemplare ale libertății și ale criticii regimurilor totalitare - de la Soljenițîn până la Monica Lovinescu, de la Benjamin Fondane până la Václav Havel, de la Ioan Petru Culianu și Primo Levi până la Liviu Cangeopol și Norman Manea – au fost dominate de trauma supraviețuitorului, care a devenit sursă primordială de elaborare a ficțiunii și a jurnalului, dar și catalizatorul esențial al stării de insurgență cvasi-permanentă. La treizeci de ani de la căderea dictaturii din România, acest filon este încă viu și proaspăt (oricât de boicotat de mainstreamul canonic actual), resuscitând mecanismele cenzurii și dovedind, astfel, că societatea – prin tot ce are ea mai viu, mai profetic și vizionar, adică prin conștiințele marilor cărturari, scriitori și artiști – nu e nici vindecată și nici instalată sigur pe drumul cel bun.
Memoria lui Liviu Cangeopol, prolifică în pagini de eseu, roman, jurnale, analize și meditații, amprentând și valorificând un cod de literatură de tip hibrid, în același timp universal dar și, în particular, est-etic, poate fi o memorie zadarnică, așa cum o ipostazia Alain Finkielkraut, vizând dificultățile de reconsiderare ale relației cu Sine și cu Celălalt în lumile post-totalitare. Mai departe, o astfel de memorie, la români, îl închide pe autor într-o omerta foarte dură. În camera perfect ermetică a propriului laborator de viață și de creație, prin fiecare por și prin fiecare cuvânt, la fel ca și Paul Goma și alți arestați ai memoriei, autorul retrăiește dilema intelectuală formulată încă de Monica Lovinescu: „E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi?”
Faptul că această memorie post-traumatică a lui Liviu Cangeopol se revarsă în mod generos în oceanul marii literaturi este un enorm câștig și pentru literatura română, și pentru cea universală. Pare să fie, ca formă de exil total, o soluție ideală la alternativele ignobile pentru umanitate pe care le oferise secolul totalitarismelor cetățenilor săi.
*
Descendent îndepărtat, prin mamă, al junimistului Mihail Gheorghiu, dar studios și educat la o școală a demnității, prin lecturi asidue, sistematice și prin practici de atitudine, Liviu Cangeopol pare să fi preluat, la distanță, în epoca sa, câteva din rigorile Junimii. Relevante sunt, în acest sens, spiritul critic, așa-numitul criticism, caracterizat prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptarea ideilor la realități și posibilități, critica limbii artificiale, a cameleonismului, a falsei erudiții și a pedantismului, a snobismului și a aptitudinilor colaboraționiste. Autorul se întreabă, cu sarcasm, care au fost consecințele îndârjirii disidenților aticomuniști în România: “O sinteză a raportului de condamnare a comunismului, nu mai mult de o pagină.
Niciodată nu vom mai fi în stare să aducem pe lume mari creatori, minți iscusite, inovatori pragmatici, niciodată nu vom mai fi capabili să ne iertăm pe noi înșine, niciodată nu vom mai fi generoși cu cineva, niciodată nu ne vom mai împăca cu Dumnezeu, niciodată nu vom mai scăpa de duhul mîrlăniei, niciodată nu ne vom recîștiga încrederea națiunilor, niciodată nu ne vom putea ridica din mocirlă, niciodată nu vom mai da un Eminescu, niciodată nu vom mai reuși să trăim în tihnă, niciodată nu ne vor ieși găinăriile din cap, niciodată nu vom mai avea lideri drepți, niciodată limba română nu va mai scăpa de poceli, niciodată mîncarea nu va mai avea gustul de pe vremuri, niciodată căldura focului nu ne va moleși oasele cum obișnuia, niciodată căderea zăpezii nu ne va bucura sufletul, niciodată venirea Crăciunului nu ne va întoarce copilăria, niciodată declarațiile de iubire nu vor mai fi luate în serios, niciodată lumina opaițului nu va mai lumina odaia - o, nu intra în seara asta sfîntă! – niciodată prietenia nu va fi afectată de morbul trădării, niciodată pe scenă nu vor mai urca mari actori, niciodată Caragiale nu va fi privit ca un creator de geniu, ci ca o oglindă blestemată, niciodată nu ne vom aduce aminte așa cum am fi dorit să rămînem, niciodată călătoriile cu trenul nu vor mai avea farmecul libertății de-atunci în nostalgia depărtărilor, niciodată nu vom mai avea încredere în semeni, niciodată nu vom mai plînge pe umerii unuia mai năpăstuit decît noi, niciodată nu vom da de mîncare străinului, niciodată nu vom ajuta orfanul, niciodată nu vom respecta bătrînii, niciodată nu vom mai putea pronunța cuvintele patriotism sau iubire de țară fără ca o umbră de îndoială să nu coboare ca un lințoliu peste noblețea intenției noastre și aceasta nu este decît o parte frivolă, minusculă, secundară pe lîngă nenorocirea că niciodată nu ne vom mai putea numi români. E mult, e puțin, fiecare va judeca în parte, cînd va veni ora judecății. Dar dacă măcar un singur efect vă deranjează la respirat, un singur neajuns vă oprește inima-n loc, un singur vis care să vă trezească în suflarea nopții cu un gust amar în gură, luptați cît mai există oameni cărora să le pese și indivizi care să vă poată ajuta...” Oare nu se inventariază, aici, cu tristețe, toate enormitățile ratărilor românești recente, dar prin metoda generată de spiritul zeflemist junimist al sottisier-ului?
*
Scrierile lui Liviu Cangeopol datorează mult zbuciumului de tânăr furios anti-sistem și anti-totalitar, spiritului livresc în care s-a format și toposului devenit demonic pentru existența lui, din momentul în care a incomodat regimul Ceaușescu: Iașul. Iașul unde a fost trădat, denunțat, amenințat. Revista Libération publică autointerviul din 5 aprilie 1988 sub titlul “Fii mulțumit, Domnule Ceaușescu: vei rămâne în istorie!”, care va fi difuzat de postul Radio Europa Liberă. În 1989, împreună cu Dan Petrescu, redactează un eseu politic referitor la situația din țară. Textul a fost ulterior clandestin în S.U.A. și a fost publicat de Dorin Tudoran în revista Agora la începutul lui 1990. Fragmente din acest eseu au fost transmise la Radio Vocea Americii, înainte ca Liviu Cangeopol să plece din România și să devină, ca emigrat, redactor la Lumea Liberă din New York. Iar activitatea de jurnalist, eseist, memorialist și scriitor i-a ținut întreagă ființa ultragiată și moralul de supraviețuire în adevărata Lume Liberă. Cu atât mai mult cu cât, la fel ca și alți români din exil, niciodată nu s-a dorit absorbit în cultura nouă, ci a continuat să existe prin limba română și prin idealurile românești.
Cărțile lui Cangeopol mărturisesc, prin stil și abordare, influențele inaugurale ale autorilor adolescenței și tinereții sale, aduși prin traduceri și în România din acei ani: Aldous Huxley, George Orwell, marii realiști magici (Alejo Carpentier, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Márquez), Heirich Böll și Grupul 47, post-moderni de varii origini, inclusiv naoșe, suprarealiști rătăciți, cultura beat și flower power-ul anilor destinderii.
*
Liviu Cangeopol supraviețuiește printr-o continuă declarație de război făcută imposturii. Evocă, în chip de repere, dispariția multor români valoroși, între care Ioan Petru Culianu și Dorin Liviu Zaharia, întrebându-se retoric cât de brute vor fi fiind asasinii și politicienii care nu-și dau seama cine sunt adevăratele valori respectate de români și “cine au fost și ce-au reprezentat pentru noi Ioan Petru Culianu, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, Ion Luca Caragiale, George Enescu, Emil Cioran, Paul Goma, Mircea Eliade și Eugen Ionescu?”
Desigur, istoria României este plină de vendete, exilări, deportări, trădări, complicități asasine față de valori și de personalități ale neamului. Poate că ele par mai numeroase decât la alte civilizații, și asta din cauză că elitele și resursele principatelor și ale statului național român au fost mult mai limitate decât ale altor state cu care România a intrat în competiție.
*
Meditând la destinul disidenților români (fie cei încă trăitori, fie cei din care nu a mai rămas decât, eventual, amintirea) și conjugând această condiție a exilului politic din vremea comunismului de ieri, cu aceea de exilat al românilor de azi (diaspora numără peste șase milioane, oficial – aproape zece, neoficial) risipiți astăzi prin lume, fie din rațiuni economice, fie din motive din nou politice, induse de evoluțiile recente neo-totalitare și intern oligarhice, Liviu Cangeopol susține oportunitatea unor acțiuni de trezire a spiritului de unitate românească, în primul rând prin redeșteptare identitară, spirituală și intelectuală, făcută prin vectorul cel mai potrivit: cultural autentic, literar major și prin limba română cultă, păstrătoare a valorilor și a aspirațiilor înalte de grup. Ca trăitor în mai multe lumi, limbi și culturi, apelează din nou la o metodă comparatistă:
“Bob Dylan, unul dintre cei mai mari stîlpi ai culturii americane, are un fiu numit Jakob. În urmă cu cîțiva ani, Jakob a ținut să meargă pe urmele misteriosului fenomen muzical din 1965 la deal, fenomen forjat, în mare parte de tatăl său, recent premiat cu Premiul Nobel pentru literatură (n.m.). Pentru că formatul căutării nu putea fi oarecare, a decis să se documenteze pentru un concert format din piesele acelor ani. Pentru asta a mers la sursele directe, cine-a mai scăpat din Beatles, din The Byrds, Buffalo Springfield, The Mamas and the Papas, The Beach Boys, James Taylor, Crosby, Stills, Nash & Young. Cînd a găsit necesar, împreună cu cîțiva prieteni, a reinterpretat imnele LSD & hippy ale epocii.
Mă întreb dacă, raportat la împrejurări, n-ar trebui să încerc și eu ceva. Nu e vorba de tribut, ci de ceva mai elaborat: refacerea impresiei de atmosferă a începutului, exprimarea unui descîntec care să îmbunătățească lumea. O caravană a poeziei, cu doi-trei actori care să recite ce-a dat neamul acesta mai bun, străbătînd țara de la un capăt la altul, dezmeticind arhetipurile adormite în fiecare dintre noi. O trezire culturală, neapărat cu versurile lui Dorin Liviu Zaharia (Humus, Bradu-i brad fără topoare, Fiind un singur ram) și Dan Giosu (Poetul cel Mare), Nicolae Labiș (Sunt spiritul adâncurilor) , Mihai Eminescu (Odă (în metru antic)) și Tudor Arghezi (Duhovnicească)”.
Și asta tocmai în vremea când poezia de azi se face cu maxim minimalism, cu discurs la limita funcționalismului și cu multă infatuare biografistă, efemeră și abulică.
*
La fel ca Jurnalul lui Mihail Sebastian (carte a cărei viață a început la câteva decenii după scrierea și publicarea sa, dar și de la plecarea autorului), și scrierile lui Liviu Cangeopol - între care noul său roman Avatarul solstițiului -, constituie deja o operă deplină, ce îi va supraviețui cu certitudine autorului, cu strălucirea și cu recunoașterea cuvenită. Dar amândouă, unite pentru eternitate - viața omului și opera autorului -, rămân sub semnul istoriei zbuciumate și sub zodia tragediei și a desincronizării față de receptare.
În orice literatură mare, după cum afirmă mulți critici români incontestabili, între care Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici sau Monica Lovinescu, ierarhizarea onestă a valorilor literare va rămâne un deziderat ce va resuscita periodic necesitatea revizuirilor, accentuând ideea spiritului lor critic, pledând pentru un adevăr complet şi nuanţat, pentru restabilirea conjuncturilor şi pentru explicarea obiectivă a lucrurilor, mai ales în conjunctura regimului totalitar comunist şi in extenso a oricărui regim totalitar.
Adesea, la marii luptători pentru libertate, cum este Liviu Cangeopol, e nevoie de retragerea omului (incomod pentru critici și pentru cenzură) și de ascensiunea la timpul lui Dumnezeu, astfel încât opera literară să fie declarată învingătoare. Pentru marea literatură, română și, respectiv, cea universală, drumul acesta este ireversibil, dar sigur.