Acum, la final, știu: cartea, literatura și limba literaturii sunt cea mai măreață experință a oamenilor. Mai importantă chiar decât prietenia, așa cum o vedea Montaigne, ca sortire și rodire curată a sufletului omenesc. Prietenii te pot trăda, uneori, dar o carte citită niciodată. Cât despre cartea scrisă chiar de tine - fiind o parte din viața ta -, ea este cea mai autentică expresie a zbuciumului unui autor: a exprima căutarea sensului vieții.
Bucuria mea, sensul și lumina mea, sunt cărțile: cele citite, cele scrise de mine, cele care mă veghează, la ceasul din urmă, precum un popor adunat în jurul Învățătorului. Cărțile și limba română sunt o scară a fericirii de a fi vie și de a aparține pentru totdeauna Culturii românești și vocației universale.
Se împlinesc 25 de ani, în acest 2021, de când am început să public poezie și proză în periodice românești, iar ulterior în volum. Deși sunt mult mai mulți anii pe care, începând cu 1990, i-am dedicat gazetăriei și publicisticii de presă, cuvântului liber și începuturilor democrației visate pentru România de către generația mea. Îmi aniversez, așadar, odată cu ziua de naștere (la 19 iunie), și sfertul de veac de activitate dedicată trup și suflet literaturii române. Nu mai eram foarte tânără, la ora când publicam în sfârșit literatură, după o lungă ateptare petrecută înainte de 1989, dar aveam satisfacția de a fi urmat, precum îmi dorisem, calea libertății.
În omagiu pentru aflarea sensului existenței, un poem dedicat Măriei Sale, CARTEA:
Despre îmblânzirea cărților
*
între mine și obrazul proaspăt întors
e mâna care așterne pulberea pe hârtie
cornițele melcului se apleacă și varsă picături de cerneală
pe acest chip palid un cărbune
un cuvânt un alint
*
cele mai multe pagini scrise de mâna omului
vorbesc despre istoria sângelui și măcelăriile pentru patimi,
mergi înainte și citește
tot ce te face să poți trăi cu aceste contuzii
morale,
cu roua sub tălpi, pașii tăi sunt hrana
popoarelor umede ce putrezesc și se sting lent -
oprește-te și miroase cu nesaț
pământul din cenușă de om și scrum din îngeri
apoi dă-i să bea literele și tristețea Ecleziastului –
*
pentru cei care au trăit
fără a simți ecoul
nu există odihnă
unii copaci nu pot să vorbească – nici să dea umbră
doar scorburi pentru ciocănitori
muzica eretică a sunetelor și a literelor
se aude în orice nouă pagină de carte
*
codice biblii pravile enciclopedii papirusuri
roiuri, haite, triburi, hore, simfonii
stau în semn ca-n apa morţilor un peşte de argint,
în toate se-nfiripă un rost
atunci când lumina cuvântului începe să scadă
*
nopțile cu insomnii îmblânzitoare
ţinându-se de mână umbre fără ecou
perechi de ochi clipind în stupine amuțite
deodată se aud voci ce ridică ființele
din mierea unor graiuri și le trimit printre străini
să predice despre ceea ce au văzut în clipa când
s-au trezit și s-au înălțat:
acestea sunt cărțile
gardienii de la poarta închisorii
un pieptene rar pentru plânsul ermetic
*
îmi aduc aminte și azi că era o bătrână
care mi-a încredințat sufletul tuturor poveștilor
încă nescrise
îmi aduc aminte și azi că era un bătrân
ce se legăna toată ziua citind pagina
lângă care am învățat să ascult ritmul
dopaminei în creier, în timp ce cărțile scrise de mine
se furișau către sufletul unor tineri invizibili –
îi aud mereu cum se apropie, dar știu că nu vor ajunge
niciodată la timp
*
vecini de cartier, vecini de scripturi
stăm la mesele din fața bisericilor și templelor,
veghem la catedrala mall-ului să nu se golească
lucrând de zor la statui și la costume de despoți
pe care îi ridicăm în ode
ca într-un proțap, deasupra mulțimii flămânde
peste bulevarde și cafenele
un centru de putere neinaugurată
*
zeii îşi fac mereu de lucru cu dirijorii de apocalipse
în piața publică
sau cu negustorii de extaz,
dar eu îmi ascundeam cu grijă cărțile
corpurile invizibile
în care bagheta diluează o muzică
pentru tobele din cuvinte
fără ca nimeni să mai afle, în hărmălaie, că
zeii nu erau decât nişte vătafi peste marele gol
la fel, în trecut, boierimea, poeții, preoții și cărturarii
își țineau averea ascunsă bine
în pivnițe și în lăzi -
cărțile erau tăinuite, precum fecioarele în harem,
nimeni să nu le vadă,
nimeni să nu le atingă, nimeni să nu
le fure,
scumpe la vedere și costisitoare la pungă
erau toate aceste tezaure de cărți
lăzile pline cu vivlii din casele prealuminaților,
o, mai ales despătimirea se făcea la lumina lămpii citind
în singurătate sau cu discipolii ciorchine
adunați în jurul înțeleptului luminat
*
cărțile din acele timpuri erau cărăuși și hamali
luau poverile din inimă
și le aruncau în minte
săpun, secrete de profunzime, răni urâte, infecții
chinuitoare
ziua binecuvântării era mereu ziua cititului
iar într-un târziu, când se considera că eşti
suficient de despătimit, sau, mă rog,
un despătimit în plus, ţi se elibera carnetul de despătimit
pe care scria citeţ numele, prenumele, locul patimii,
clipa când te-a pocnit damblaua
şi datele tehnice ale daunelor,
lista patimilor avute înainte
şi lista patimilor cu care ai rămas
după cura de despătimire
*
imaginează-ţi cum creşte lunula dimineţii
pe pagina aurie de biblie
ținută ca un potir în mâinile de ceară
cerneala de tipar era făcută din sângele
artistului călău – el visase să reteze atât de repede capetele
de sfinți din frescele albastre
încât acestea să nu cadă
doar să se înalțe și mai semețe
peste propria secționare -
dar alături, mâinile lucioase ale femeii
tale ce tocmai ţi-a frământat o pâine
nici prea mare dar nici prea mică
pe care să o duci cu tine la câmp şi să o frângi
deasupra pământului încă rece,
după care te vei lungi pe armura lui, scormonindu-l îndărătnic,
timp de două sute de zile și două sute de nopți
până ce la sfârşitul verii vei înota gol
într-o mare galbenă de ierburi -
în tot acest timp, dintr-o carte deschisă
cineva va citi mereu pentru tine și va scrie despre
rostul tău de a scoate din pământ miezul de grâu
și de a pune la loc în mormânt copaia cu pruncul
și legănarea liniștitoare a măicuței
*
imaginează-ţi că vopseşti casa în culoarea de la începuturi
când pielea de femeie tânără odată prinsă
era jupuită și din ea se făcea fiecare pagină
scrisă de mână dintr-o carte ce semăna cu o hartă
dar tu abia ai descoperit că la lumina pâlpâitoare
a lumânărilor
Cantemir, stăpânul casei
topise multe făclii deasupra cărților filosofești
*
în lada cu vivlii era loc pentru orice patimă
cum ar fi aceea de a sta
cu ochii pierduţi nopţi întregi
pe linia moale a cefei prin care copilul
aprinde în lume o faclă,
m-am gândit adeseori, în astfel de momente,
când el dormea şi eu citeam
unul cu spatele la celălalt
că lumina are nevoie de o
răscruce din care să ţâşnească întărită
mai departe şi din nou am putut să plâng
cu lacrimile mele adevărate, cele care mă ajutau uneori
să ştiu unde mă aflu, unde mă tot duc şi ce mi se va întâmpla
atunci când mă voi ridica din genunchi
trăgând după mine în sus şi acel semn de carte
după un incendiu nimicitor, lăsând în urmă,
în golf, lăzi de biblii și de portocale, cutii cu manuscrise
trupuri umane și capete de sfinți, cetăți uitate și forturi
carbonizate laolaltă cenușă de om și scrum de îngeri
hai mai bine să
nu ne uităm la trecut ca la un prizonier de război
aflat în aşteptarea nopţii
pentru a fura de pe crengile înalte
fructele cele mai rumene,
nişte simple supoziţii
despre acele timpuri ale despătimirii, când între noi şi iluzia
noastră de sine se acumulase
doar roua
ultima pernă psihică
dar tot ce ne rămânea
era să refacem iar şi iar
calculele despre evantaiul și ghilotina
cuvintelor
*
noi avem o idee fixă, cuvintele rostite
sunt nişte păsări migratoare
ce singure cunosc liniile slabe ale spaţiului
cum tunetul de litere pe foaia albă
*
şi atunci se nasc acele sensuri
ce nu se deslușesc decât în mintea noastră, spintecând-o în două lumi
ce nu se pot atinge, una în prelungirea celeilalte înflorind ca un galop,
iar mai târziu, neatenţi fiind, ofrandele rostirii
se întorc la noi precum albinele
ce ne umplu auzul cu foşnetul unei bucurii
salvatoare
*
era ca și când un cavaler își epuiza calul
dar continua să meargă înainte prin lume
apostol
povestind cu voce tare tot ce îi șoptea biblia lui
*
nu-i nimeni mai singur decât
o carte citită prea devreme
în care cuvintele de deşteptat ritmul
unei ființe nu sunt încă deslușite
*
pe strada din orașul de acum cinci sute de ani,
în lada de biblii a bunicilor, cărțile valuri
când în toate pluteşte o stare de iniţiere,
şi când nimicul se lăbărţează
ca o inflorescenţă de umbre stăvilind erupțiile solare -
cărțile – cele mai scumpe odoare
cărțile – cele mai bune trofee de luptă
cărțile – cele mai dorite semne de proprietate
înscrise cu mâna sau prin ex-librisuri gravate –
*
cărțile apăreau la lumină abia după moartea stăpânului
când i se evaluau averea și destinul –
atunci când am plecat la cer, am lăsat lada cu biblii
prin testament celui ce ne va ierta
*
rostogolindu-ne din pâlnia deșertului în lume
și în cer
ni se punea în vedere că am trecut
examenul de despătimire cu brio, pentru că am avut
răbdare cu noi şi cu cititul cărților,
ne-am mărturisit nevrednicia în fața învățăturii
am stat la coadă la viaţă, laolaltă cu tot poporul,
de la cinci dimineaţa până la sfârşit,
când se dădeau pâine, lapte, butelii și cărți
și când bibliotecile erau sigilate
iar cuvintele goale erau spălate
de cifru ca un verset cuantic
şi abia atunci, la trezire, robia noastră
se preschimba în pulbere ce cauterizează toate rănile deschise
cu foșnetul cărții citite înainte de plecare.