Pentru americani, iulie reprezintă nu numai luna când e celebrată cu fast Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii față de Imperiul Britanic (4 iulie 1776), ci și luna când, de câteva decenii bune, în spațiul cultural, media și academic american este evocat cu admirație William Faulkner (m. 6 iulie 1962). Laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1949, Pulizter Prize for Fiction (1955, 1963) și National Book Award (1951, 1955), Faulkner a devenit un scriitor emblematic în a cărui operă sunt tratate temele Sudului și ale societății în declin.
Mândria unei națiuni clădite pe performanță și succes a decantat cu rapiditate greutatea argumentelor literare, de tipologii și de idei puse în circulație de William Faulkner. Au urmat atribuirea verdictului suprem de valoare și punerea în circulație a operei, exportul simbolurilor sale înspre alte discipline (teatru, cinema, televiziune, educație) și universalitate (traduceri în zeci de limbi de circulație, pe toate continentele).
Cum traseul receptării unui autor complex este supus principiului multiplicității, cu toată alonja sa procesuală și dinamică (cf. Virgil Nemoianu), cheia de boltă a receptării operei lui Faulkner rezidă în uluitoare întâlniri transdisciplinare și interculturale, unde miza nu stă neapărat în comparatism și corespondență, cât în viziuni (ca la David Hume: îngerul este o asociere de idei) și colecții de diverse conținuturi de conștiință care se succed rapid și care se schimbă și se mișcă permanent. Și iată cum, urmând această cale a mondializării actuale și a reconversiilor imaginarului - dar atenți mereu la cele două dialoguri inițiatice prin care Platon dezvăluia lumii povestea misteriosului continent al Atlantidei -, pășim post-hipnotic prin noul topos al interpretării. Diverse forme ale mythos-ului universal sunt trasformate, ca la românul Brâncuși, în opere de artă sau în hermeneutici surprinzătoare. Totul e posibil, chiar dacă uneori în mod inefabil și telepatic, ori adesea contrapunctic în timp, față de arhetipul originar. De altfel, spațiul, timpul și ființa nu au o consistență definitivă, căci mai relevant e să le atribuim un histrionism creativ: “nicio personalitate nu este absolut unificată, nici absolut multiplă” (v. Accardo, Alain, Introduction à une sociologie critique. Lire Pierre Bourdieu, Agone, Marsilia, 2006).
Volumul Zgomotul și furia a fost publicat de Faulkner în 1929, și e considerat a fi - de către Modern Library (în 1998) -, al șaselea dintr-o listă de 100 cele mai bune romane în limba engleză din secolul al XX-lea. Pentru o întreagă pleiadă de cititori, gânditori, analiști și creatori contemporani, provocarea lecturii a constat din acceptarea unei nuanțe de macabru, izvorât din patologia psihiatrică și socială. Romanul și fabulosul său personaj, Benji (un băiat pe care scriitorul l-a cunoscut aievea și căruia i-a dat mai apoi și viață artistică), au devenit o experiență inițiatică privind misocalia (autoratul termenului îi aparține lui Vintilă Horia, ca antonim metaforic al termenului teologic filocalie (iubirea de frumos)). Misocalia, adică respingerea frumosului și a armoniei (psihice, naturale, spirituale) este transpusă de Faulkner prin vehiculul psihologic în tipologia idiotului, a prostului, a celui nebun în sensul termenului englez fool. Benji, Benjamin Compson, și mediul său social sunt posedați de un sindrom al rânjetului psihologic. Mitomania, urletul ce videază afectele omenești, degradarea prin zeflemea și cruzime amorală străpung limitele dintre morbiditatea psihologică și abolirea eticului.
Jonglerul misocalic devine figura de tip trickster, actant central al unei societăți ce se dezumanizează atât prin individ, cât și prin triburile acestuia, urmare a unor procese de simplificare și de vidare a conținuturilor ființiale, reduse la containerul brutei.
Aici, începe misterioasa “întâlnire” dintre Benji, eroul lui William Faulkner, și demersul de cercetare întreprins de tânărul universitar, doctor în filologie și psihologie, analist, jurnalist și scriitor român Călin-Horia Bârleanu, preocupat să regândească marile teme ale literaturii, prin conjugări inedite cu alte discipline, între care filosofia, religia, psihologia și psihanaliza. Volumul dumisale, ce adună câteva consistente contribuții asupra tipologiei idiotului în literatură, apărut la Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2019, se structurează în două capitole: 1. Repere spre un ținut între imaginar și real, 2. Despre tipologia psihologică a “prostului” în literatură (la Rabelais, Dostoievski, rolul personajului feminin în figura de tip trickster, Caragiale – Cănuță, om sucit, Isaac Bashevis-Singer – Ghimpl netotul).
Preocupat de forma sonoră a arhetipului, Călin-Horia Bârleanu se axează pe o analiză de mare rafinament a simbolisticii născute din strigătul lui Benji. În fond, recunoaște autorul (p. 347), cheia este “acolo unde literatura reușește, ca proiect artistic, să provoace o reacție care în trecut era în mod fundamental legată de ceea ce s-a numit purificare. Actul lecturii, dincolo de partea analitică, păstrează și cere o experiență care se materializează în interior, la nivelul reprezentărilor mentale, unde metaforele și simbolurile găsesc forme similare care le și garantează accesul la o anumită formă a înțelegerii”. Purificarea prin strigăt la care face referire autorul nu este numai o defulare psihologică prin eliberare (așa cum se petrece adesea la copii, în ciuda tuturor celorlalte mijloace de comunicare de care dispun), ci ea poate ajunge până la bariera finală de posesie asupra vieții (știut fiind că auzul este ultimul dintre simțuri care se stinge în clipa morții; iar pe de altă parte noțiunea de “a-și da sufletul” se bazează pe o emisie puternică de aer expirat, ce poate fi însoțită de urlet).
Recursul la operele lui C.G. Jung, la filtrul ajustat privind arhetipurile în inconștientul colectiv sau fenomenul spiritului în artă și știință, dar și atâtea alte teze ale ilustrului creator al psihologiei analitice este una din piesele forte ale demonstrației la care recurge autorul în acest volum. Urmărirea lor cu mare atenție este ea însăși un deliciu de lectură.
Un avertisment. Civilizația noastră este o catedrală în ruină în care răsună două strigăte: Strigătul lui Benji, compus de William Faulkner, și analizat cu migală de Călin-Horia Bârleanu, și Strigătul lui Edvard Munch (așa cum apare el în cele patru tablouri realizate de celebrul pictor între 1893 și 1910).
Esențial este a decela între starea de fractură interioară surprinsă la eroul lui Faulkner și starea de anxietate a omului modern față cu natura, descrisă la personajul lui Munch. Dar finalmente, prin subsumare, cele două Strigăte distrug, cu energii conjugate, psihotice și nevrotice, un echilibru fragil. Lectura cărții lui Călin-Horia Bârleanu propune viziuni inedite și abordări adesea notabile ale fragilității omenești.