însemnări despre cultura singurătății și provocarea dispariției
Viețile speciei noastre par să depindă de re-definirea a două tipuri de repere: distanța fizică și apropierea fizică între indivizi, așa cum le re-scriu astăzi pandemia și apocalipsele climatice.
Anul 2020, anul de debut al pandemiei, ne-a obișnuit cu întrebarea despre distanța fizică: oare cât de mult ne vom îndepărta unii de alții, pentru a supraviețui, ca specie, în siguranță epidemiologică?
Anul 2021, al doilea an al pandemiei, dar și anul celor mai mari catastrofe globale legate de șocurile climatice (cele mai înalte temperaturi din Europa și incendiile catastrofale din Grecia, Italia, Spania, Turcia, Tunisia, Algeria și alte țări cu deschidere la Marea Mediterană), ne deprinde, acum și aici, cu întrebarea despre apropierea fizică: oare cât de aproape trebuie să fim pentru a supraviețui în siguranță, ca specie, prin refugiu din calea apocalipsei de foc?
Terminologia oficială impune actualmente (neglijență?, intenție?) mai mult distanțarea, respectiv, apopierea, socială, decât sensul fizic, care este mult mai concret și mai ferit de pericolul discriminării. OMS, Organizația Mondială a Sănătății, a relevat faptul că sintagma de distanță/distanțare fizică ar fi mai utilă, căci evită asocierea unor termeni ce pot sugera slăbirea relațiilor de coeziune ale societății. ECDPC, European Centre for Disease Prevention and Control, mai atentă la detalii din sensurile eventuale, face cu acribie precizarea că prin distanță/ distanțare socială se face referire la o distanță fizică între indivizi sau între grupuri de indivizi, al cărei rol este reducerea răspândirii virusului, iar între cei doi termeni – socială și fizică – există o relație de perfectă similitudine. Oare? Sensul de distanță fizică pare că “descrie cu mai mare acuratețe ce anume se dorește, și anume ca oamenii să stea separați din punct de vedere fizic.” Interesantă este aici nota suplimentară ce adaugă distinție, nicidecum similitudine perfectă, între cei doi termeni: “este posibil ca măsurile de distanțare fizică să fie implementate pentru o perioadă mai extinsă, iar succesul lor depinde parțial de siguranța că oamenii păstrează contactul social.”
Noutatea creată de aceste fenomene fără precedent invită la redefinirea limitelor și a termenilor în care este percepută societatea umană: o cultură a singurătății (în fața pandemiei), plus o cultură agregantă a coloniilor umane migratoare (în fața apocalipsei climatice), sunt ele posibile în conjugare? În fond, sunt două viziuni antagonice, corespunzătoare pentru două fenomene aleatoare ce supun, fiecare, specia umană unor presiuni adaptative fără precedent. Avem posibilitatea, ca specie, de a ne adapta, global, într-un răstimp atât de scurt, unor provocări atât de radicale și definitive? Nu știm încă, dar singura certitudine pe care o putem descifra în momentul de față este că abordarea emoțională a codului roșu de supraviețuire trebuie eliminată din start, ca fiind contraproductivă. Pur și simplu nu mai este timp pentru lacrimi.
Ideea distanței a fost abordată sociologic de Georg Simmel, la care procesele de distanțare au căpătat virtuți de factori generatori ai majorității formelor societale. De ce este importantă acestă abordare? Pentru că Simmel a fost primul care a realizat o viziune complexă a socialității ca forme de distanță atât în sens geometric (euclidian), cât și în sens metaforic; tiparul social unic, cel al străinului (v. the stranger), reunește elementele de bază ale conceptului de distanță socială. Sentimentele, atitudinile, diferitele trăiri sunt generate de formele geometrice în care se organizează existența indivizilor, așadar conexiunea dintre termenii de distanță fizică și distanță socială este pusă într-o lumină nouă.
Interpretările actuale date distanței și apropierii sociale, începând cu pandemia Covid și cu apcalipsele climatice, din 2020, vin să arunce în aer bazele științifice construite de Simmel, ori de românul Traian Herseni sau de antropologul american E.T. Hall, părintele proxemicii, care propusese, după 1963, conștientizarea jocului distanțelor interpersonale prin patru zone și distanțe interpersonale, cu semnificații cvasiuniversale pentru ființa umană: zona intimă, zona personală, zona socială și zona publică.
De la carantina totală, la restricțiile de circulație ori la păstrarea unui minimum de 2 m între indivizi, conceptul operațional de distanță socială (și fizică) în pandemie a trecut prin varii abordări, în numai un an de zile (2020 – 2021). Simultan, în timpul incendiilor devastatoare ce au loc chiar în aceste zile în emisfera de Nord, apropierea socială (și fizică) a devenit de necontrolat, pe durata operațiunilor de evacuare sau de migrație a coloniilor de (potențiali) supraviețuitori.
Coroborând descrierile terminologice specifice sociologiei și științelor sociale sau culturii, cu urgențele medicale, epidemiologice, economice, militare, umanitare sau politice, distanța și apropierea socială pun în ecuație variabilități incontrolabile ale unor abordări societale nemaiîntâlnite, aflate într-o dinamică irepresibilă ce depășește orice așteptare omenească. În cele din urmă, nu precizia termenilor mai are relevanță, cât supraviețuirea speciei noastre, confruntată cu acțiuni și fenomene agresive greu de stăpânit. Oare în fața unei victorii iluzorii ne vom distanța și mai mult, sau ne vom apropia până la pierderea identității? Căci ce va mai fi fiind identitatea, atunci când vor dispărea filosofii și poeții?