Lucid: cu ironie, nu inocent
Umberto Eco nu se înşeală: „Răspunsul postmodernului, dat modernului, constă în recunoaşterea faptului că trecutul, neputând fi distrus, fiindcă distrugerea lui conduce la tăcere, trebuie revizitat: cu ironie, nu inocent”.
Acum câţiva ani, Excelența Sa, Domnul James Rosapepe, american de origine italiană (milanez, cu studii la universitățile Georgetown și Yale și decorat cu Ordinul Steaua României), ex-ambasador al USA la Bucureşti (1998-2001), a venit să viziteze Suceava și Bucovina, însoţit de soţia sa, Doamna Sheila Kost, fostă jurnalistă. Ambasadorul a dorit să facă o vizită à pied prin oraş, însoţit de jurnalişti, de primar (liberalul Constantin Sofroni, singurul intelectual veritabil și capabil ajuns la vârf în politica locală, dar din păcate secerat prea timpuriu de o maladie necruțătoare) şi de reprezentanţi ai administraţiei locale plus garda sa discretă de corp. În faţa bustului domnitorului Petru Rareş, realizat în 1977 de Gavril Covalschi şi amplasat în Parcul Central “Ioan Nemeș”, delegaţia s-a oprit. Am înconjurat cu toţii bustul principelui moldav (care pe atunci era foarte îngrijit, dar care azi, după 22 de ani, a ajuns o ruină, în ciuda faptului că este un monument emblematic al orașului). Discuția pe latura de evocare istorică era aprinsă, la cererea ambasadorului american. Am recitit anii de domnie ai voievodului (ambele perioade de domnie sunt înscrise pe plăcuţa de sub bust: 1527 - 1538 și 1541 - 1546), iar un profesor de istorie și ghid relata familiei de diplomați americani numeroase detalii privind cele două perioade de domnie ale lui Petru Rareş.
La un moment dat, soţia ambasadorului, Sheila Kost, volubila jurnalistă cu simț de observație și acută ingenuitate critică, uimită de detalii, interesată de politica medievală românească, a întrebat cu inocenţă:
„Dar ce a făcut Petru Rareş în anii când nu a fost principe al Moldovei?”
Mucalitul ei soţ, ambasadorul, i-a răspuns cu promptitudine:
„Ce să facă, dragă, a stat în opoziţie”.
Rosapepe, charismatic, era un colos de poante şi de bancuri, cu stilistică apropiată de umorul ardelenesc de la noi, metisat cu savuroasele poante mai seci evreiești, un călător neobosit, un om cu viziune a spațiului, un conviv ales şi o ființă debordând de bucuria de a trăi.
Peste câteva ore, în cartea de onoare a muzeului de istorie sucevean, ambasadorul a semnat cu mâna stângă, confirmându-ne astfel de unde i se trage firea ludică, vivace şi intuiţionist versatilă: din emisfera sa dreaptă dominantă. Aș fi putut jura că e stângaci, ca și mine! Uite că domnia sa chiar era.
Petru Rareş în opoziţie
După aluzia lui Rosapepe la democrația aburdă, meditând ironic la paradigma unui utopic ev mediu al drepturilor fundamentale ale omului ce ar fi putut înflori chipurile imaginar pe teritorii românești, la joncțiunea Imperiilor Otoman, Rus și Habsburgic, şi închipuindu-mi mai departe, amuzată, şansele unor la fel de imaginare alegeri electorale neaoșe cu răzeşi şi boieri, fără fraude şi fără campanii murdare, făcute între războaiele şi năvălirile turco-tătare şi ruso-balcanice, nu mi-am putut reţine o brumă de zâmbet. Dulce-amar. Thanks to Mr. Rosapepe!
Dar zâmbetul, ca orice zâmbet, poate îngheţa în colţul gurii chiar şi în toiul caniculei celei mai aprige. Căci mecanismul aluziv ne invită la comparații. Gândul îmi fuge la zilele noastre. Nu e glumă, de data asta. Politica medievală – dominantă în vecinul slav de la răsărit – , se regăseşte din nou, cu mici schimbări de decor, în peisajul est-european actual. În cel românesc, cu prisosință. Dacă în Occident, libertatea şi demersurile pentru democraţie în statul de drept au devenit o partitură clasică, în România totul e încă lipsit de consistență, ba chiar surclasat de evoluții totalitare în puseuri. Politicul, justiția și strategiile de confiscare și deturnare a statului de drept generează derapaje îngrijorătoare. Retrăiesc, ca într-un film de Oscar, cinica invazie cruciată a Constantinopolului, în 1204, gest care a contribuit decisiv la prăbuşirea Imperiului Bizantin trei sute de ani mai tâziu şi la întârzieri masive de dezvoltare; în ţările recent smulse din regimurile bolşevice, oamenii supravieţuiesc prin metodele primelor timpuri istorice biblice, adică prin frică şi fugă, trădare, comploturi și decapitări. Aici, în Est, între cetăţenii obişnuiţi ai Cetăţii şi politicieni e o relaţie anormală, bazată pe falii, jocuri duble și înșelăciune, adică e un tip de relaţie total lipsit de încredere și de gentlemen agreement, ce poate exista numai între două specii diferite şi antagonice, nicidecum între un electorat și aleșii lui într-un stat de drept. Lucrurile se agravează de la o săptămână la alta, pe fondul pandemiei și al crizei economice conjugate cu războiul asimetric în derulare. Asta ne face să nu fim optimişti.
Cum să rămâi cu nasul întreg după un pumn de libertate
Thomas Friedmann a spus cândva că în secolul al XX-lea importante au fost nu potopurile, ci mai degrabă perioadele de după potop (nu primul război mondial, aşadar, ci ceea ce i-a urmat, adică evul totalitar nazist; apoi nu al doilea război mondial, cât ceea ce i-a urmat, adică evul totalitar sovietic). Extrapolând, pe vremea principilor moldavi medievali, ca Petru Rareş, situaţia era opusă, deci importante au fost, în acea epocă, nu potopurile, ci perioadele de dinainte de potop.
Cât despre zilele noastre, se vede cu ochiul liber, partea cea mai importantă a potopului e chiar potopul, care are două caracteristici: nu are nici trecut, nici viitor. Iar acest aspect e favorizat de societatea lichidă. Căci, pe de o parte, regizorii acestui potop contemporan șterg cu râvnă istoria recentă, pentru a-și elimina propriile urme privind culpabilitatea lor în regimul totalitar sau în tranziția mafiot-oligarhică; dar, pe de altă parte, aceiași regizori ai potopului, aflați la putere, anihiliează în mod accelerat și viitorul nației, prin prioritizarea intereselor lor personale și de famiglii, versus nevoile din ce în ce mai mari ale statului abandonat și eșuat, și ale electoratului mințit.
Pe fondul pierderilor de repere social-culturale, politice şi morale se pierde, hemoragic, desangvinator şi decerebrant, însuşi sensul existenţei, pe care mulţimile îl transferă (citeşte „pasează”) realităţii imaginare și virtuale. Consecințele sunt catastrofale. Un exemplu; în Est, și în România, există serioase probleme privind acceptarea senină a Celuilalt, tolerarea diversităţii, aşa încât sistemele sociale ale noii civilizaţii să se configureze, să se așeze şi să funcţioneze în legalitate și armonie. Lipseşte liantul esenţial: încrederea și respectul.
Este foarte important ca libertatea unuia de a da cu pumnul să nu atingă libertatea celuilalt de a rămâne cu nasul întreg. Păstrez umorul stârnit de Mr. Rosapepe, pentru a duce la capăt acest tip de raționament imaginar: oare sunt atât de sigură pe cât par că Petru Rareş, între cele două domnii, la asta s-a gândit, în timp ce făcea opoziţie şi în timp ce îşi ascuţea paloşul? Căci pe vremea aia, nu nasuri cădeau, sub pocnitura pumnului, ci capete, secerate de săbii, în numele libertăţii de... expresie.
Angela Furtună
P.S. Domnul Rosapepe a împlinit anul acesta 70 de ani. Îi urez viață frumoasă și ani buni, la putere și în opoziție.