- Au murit intelectualii și scriitorii români pentru scena Binelui public?
Amnistia nu justifică amnezia.
Monica Lovinescu
Istoria a demonstrat că intelectualii și scriitorii români nu au excelat decât rar prin atitudine, dar au rezistat sub dictaturile regionale și locale prin cultură. Marea problemă a României de astăzi este că avem acum o societate care, printr-o libertate greșit dirijată, a devenit descompusă, destructurată, traumatizată și derutată. În această veritabilă enclavă ce nu se poate maturiza, cultura majoră și cultura civică și-au pierdut aura problematicilor de interes.
De ce s-a ajuns aici? Unele cauze rezidă în prăbușirea păturii de mijloc – purtătoare prin tradiție a blazonului; alte cauze țin de estomparea accelerată a vocilor moderației și de reintrarea în scenă a clasicilor extremismului (care în România beneficiază de validarea timpului, de aderența de mase și de o bogată istorie de succes politic); există, însă, și cauze ce țin în mod evident de alungarea din scena publică a intelectualilor veritabili. Aceștia nu au murit, dar cu siguranță traversează o criză enormă, atât de legitimitate, cât și de vizibilitate.
Societatea românească recentă a ieșit dintr-o experiență fără precedent istoric (totalitarismul) și a intrat într-o nouă experiență unică: democrația originală coroborată cu societatea lichidă. Acest fapt a produs o aparentă sublimare a castei intelectualilor – care a absorbit în masă și casta scriitorilor –, în realitate generând noi forme de histrionism original. De la statutul aproape exclusiv de instrumente ale propagandei sub dictatură, intelectualii (în mare parte, și scriitorii) au trecut la acela, deloc confortabil, chiar paradoxal, de actori și de ținte într-o cultură a anihilării. Ei au fost surclasați, în acest nou topos, de agenții de influență, pe care noua politizare cvasi-totală și diluare a societății civile i-au plasat în toate mediile publice: presă, rețele sociale, internet, educație. Spre deosebire de alte țări din Europa de Est, totalitarismul comunist românesc a avut atât un input cât și un output violent extrem, dublate de dezvoltări ale terorii și injustiției care au cutremurat societatea, așa încât, și la ora actuală, România este o țară bazată mai mult pe rețele decât pe structuri (cf. Dennis Deletant). Românii nu sunt decât rar capabili de solidaritate, dar cel mai adesea numai de complicități detestabile sau chiar odioase.
Dincolo de condiția de scriitor și de critic, Monica Lovinescu a rămas, la fel ca și tatăl ei, E. Lovinescu, unul dintre modele de excelență ale intelectualilor român și un model de cetățean pro-european și pro-democrație, anticipând oarecum pleiada de filosofi ai ideilor și ai intelectualilor europeni de astăzi, care i-au urmat și care, în egală măsură, i-au confirmat. Intelectualul își pune competențele în slujba Cetății și a politicilor publice, cel mai bine fiind descris, sub acest aspect, de la Deleuze și Foucault, prin conceptul de intelectual specific, cum a fost Paul Ricoeur, adică acel intelectual care luptă pentru conjugarea memoriei cu istoria în cadrul unui spirit just și util cetățeanului. Un al doilea rol important pe care intelectualul zilelor noastre îl joacă într-o societate democratică așezată – în calitatea sa de înțelept al Cetății –, constă în permanenta sa vigilență și avangardă, de tampon al rupturii ce se produce – din ce în ce mai profund și din ce în ce mai tragic – între domeniul expertizei și așteptările cetățenilor; or, aceștia din urmă sunt actualmente foarte dezamăgiți, peste tot în Uniunea Europeană și nu numai în România, de faptul că nu se mai simt luați în seamă, ba chiar se consideră agresați și înșelați de către politicieni și „experți” (citește “intelectuali”). Al treilea rol al intelectualului pur-sânge trebuie să fie acela, aproape prometeic, de a redeștepta în societate speranțe și orizonturi de așteptare, prin asumarea unui rol activ de făuritor de viitor, de vizionar realist și proiectant-constructor de arhitecturi non-utopice, putând impulsiona societatea înspre evoluții ce redau cetățenilor încrederea în proiectele de viață de comunitate, de emancipare și de aspirație.
Peste tot în Europa actuală, nu numai în România, este analizată evoluția intelectualilor și a scriitorilor din ultima sută de ani, căci perioada a inclus diferite stadii de instalare a Răului politic totalitar sau dictatorial, crize ce puteau fi oprite de evoluție, dacă forțele intelectuale acționau la timp, și dacă nu intrau, dimpotrivă, în jocuri de legitimare și de colaboraționism. Realitatea zilelor noastre semnalizează noi derapaje.
Deși la noi intelectualii și scriitorii nu mai ocupă locuri de mare vizibilitate în era comunicării, totuși mass-media încă scrutează reacțiile lor față cu mișcările politice, dar mai mult ca pe o formă de vox populi, decât de opinie avizată. Dacă în alte țări ale Uniunii Europene renașterea intelectualilor este o realitate - pentru că stadiul de educație atins atrage interesul pentru istoria conceptelor, semantica istorică și socio-istoria ideilor -, România este departe de acest deziderat. Standardele ei încă mențin asupra populației autoritatea mesianică și omniscientă a tătucilor locali sau naționali, precum și a fricii față de noile poliții politice. Prost condusă (și) după Revoluție de o castă de politicieni care în ultimele trei decenii au generat cel mai mare exod din lume pe timp de pace și cea mai profundă prăbușire sistemică, țara a ajuns din nou pe marginea unei prăpastii; împinși la limită, la extremitatea distală a hăului periculos, politicienii și-au construit pentru conservare holograma unui buncăr al puterii, al imunității și al protecției, în interiorul căruia își petrec timpul negociind interminabil și tranzacțional, în interes personal; de pe această scenă virtuală, vocile publice (furnizate de Restaurația stilistică și cadristă a activiștilor, politrucilor și acoperiților) strigă viclean că salvarea țării nu poate veni decât tot de la un (nou?) spirit totalitar, camuflat sub odăjdiile unei democrații originale și religioase.
România reală este mai receptivă față de mesajele comunicatorilor agasanți și charismatici furnizați de media, servicii și propaganda, decât față de oamenii principiali, onești și educați la izvoarele istoriei clasice a ideilor, ale istoriei culturale, istoriei mentalităților sau ale istoriei filosofiei, deci preocupați de consolidarea Binelui public și de dirijarea lui către popor. Pe această realitate, intelectualitatea și scriitorii, atunci când sunt de o bună calitate umană veritabilă, de un profesionalism temeinic și de o noblețe etică nedezmințită, se inserează ca un cortegiu de voci cărora li se pune, inevitabil, surdină. Corupt de o majoritate acaparată în mecanismul maladiv al politicului degenerat, poporul nu mai are spirit critic și nu mai poate identifica simptomele de avertizare, așa încât intervenția lui democrată este viciată. Spațiul românesc ratează, astfel, din nou șansele unui viitor mai bun: acest spațiu pare că va rămâne o lume cancerizată și bucolică deși aflată în curs de digitalizare, ce va continua să sufere, după canoanele vechilor ei suferințe istorice, din care pare că nu a învățat nimic.
Monica Lovinescu a fost una dintre aceste voci de intelectual și de scriitor care a criticat transparent, a vorbit și a creat bun gust prin critică literară și prin cultură majoră. A apărat libertatea pentru Cetate, având deschidere atât către români, cât și către mediile internaționale. Dar dacă în trecut a fost vânată pentru că nu convenea Dictatorului, astăzi i se pune, din nou, surdină, pentru că modelul ei de libertate a devenit indezirabil și pentru dictatorii de modă nouă, în a căror suită cară trena, din nou, mulți intelectuali și mulți scriitori de curte.
Angela Furtună
(Fragment din volumul Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2021)
Ianuarie, 2022