Ziua Națională a Lecturii onorează sacrificiile nevăzute făcute de-a lungul timpului de scriitori și cărturari pentru salvarea identității naționale prin scris, publicat și citit. Educația și lectura sunt modalitatea cea mai directă de apărare a țării, a culturii, a limbii române și a literaturii române. Lectura este o formă de patriotism ziditor de speranță pentru România.
De ce spunem că este importantă lectura?
Chiar acum, România are nevoie de oameni tineri, puternici, patrioți și instruiți, care să reconstruiască patria grav distrusă după pandemie, după crizele economice, energetice și militare severe. Fără lectură și educație, totul ar fi doar un vis.
Chiar acum, România are nevoie de oameni bine pregătiți, care să înțeleagă nevoile societății și să conducă poate mai bine această țară avariată, ajunsă la capătul răbdării. Fără lectură și educație, totul ar rămâne doar un vis.
Chiar acum, România se poate salva prin lectură, prin educație și prin școli serioase, reușind să redreseze generații de copii și de tineri aflate deja în pericol. Fără acțiune imediată în acest sens, întreg viitorul nostru comun ar rămâne doar un vis.
Astăzi, vom citi împreună pagini din Așezarea lăuntrică, de Livia Iacob: o carte rară, scrisă de un copil trist. Genial de trist. Lectura de față o dedic Zilei Naționale a Lecturii, omagiind astfel, pentru prima oară, la 15 februarie 2022, viețile și operele tuturor scriitorilor care, discret și temeinic, au trudit pentru cultura națională, pentru deschiderea ei către universalitate și pentru o Românie mai bună și mai prietenoasă cu toți fiii ei. O patrie a lecturii ca așezare lăuntrică.
Umbre și mir. Cartea despre copilul interior al poemului
Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat...
Nesfârșite și minunate sunt locurile care nu au existat! Și câtă viață găsim acolo!, par a ne spune călătoriile către obârșii desemnate de Livia Iacob drept vetre ale adevărului omenesc: Nu există lumină pură,/ nici vers alb,/ nici literatură.// Toate stau deghizate/ sub mândria noastră/ de a face cumva măcar/ parte din ordinea universală.
Ceea ce pare să existe, însă, sunt întotdeauna poveștile despre locurile legendare și despre tărâmurile mitologiilor vechi și noi. Sunt minunile despre care poeții și artiștii au scris atât de convingător încât au generat realitate, istorie, fascinație, artă și dorință de a trăi. Acest elixir semiotic este imaginarul umanității și referențialitatea care vrăjește tot ce atinge.
Cele patru capitole ale volumului de față – în fapt, patru mari poeme secvențiale – sunt propuse ca astfel de toposuri, chiar prin simbolurile conținute de titlurile lor: Golgota, Cu zaruri în zaț și în tălpile goale: Selene, Never Karenina, Zăpada din Endymion. Pentru cititorii de elită, care acoperă și zona culturală de backstage-background a textului, este evidentă trimiterea la zone specifice: fie la cultura artefactelor sfinte ori laice (relicvar), fie la mitologia greacă (Zeița Selene, zeitatea supremă a Lunii și Endymion, cei doi fiind purtători ai torței romantismului) sau la universul romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi, considerat una din cele mai importante opere literare ale tuturor timpurilor, dar totodată și sursă a celui mai devastator sindrom afectiv obsesiv al iubirii pasionale: „sindromul Anna Karenina”.
În plus, și pe deplin etalat în textele volumului, universul poetic și afectiv al Liviei Iacob este populat de stările, de eroii, de autorii și de cărțile din universul culturii și literaturii române sau universale; fiecare nouă respirație a ființei poate deschide surprinzătoare universuri livrești și artistice, în timp ce fiecare utilizare în textul poetic a unei trimiteri la bibliotecă și muzeu nutrește apariția unei emoții reale, însoțite de un tip de sensibilitate aparte, modelat de cultură. Iată o multiplicitate extremă, opusă cu adevărat haosului, care l-ar fi mulțumit pe Nietzsche! Ancorarea discretă a textului cărții într-un astfel de plaur simbolic, țesut din referințele la universul mitologiei grecești sau la diverse alte civilizații și culturi, este o strategie reușită a autoarei de a-și pune în scenă propriul zbucium poetic, propriul imn adus frumuseții tragice, trăite la izvorul originilor poetice ale culturii.
Omenescul își extrage originea, astfel, nu numai din spuma mării, ci și din frământările unor epoci tragice și a milioane de ființe care au ars pentru idealurile lor, percepute de poetă printr-un filtru estetic și etic judicios. Pentru a nu eșua în locuri comune, toate mitologiile reînviate trebuie să evite standardizările, generând locuri vitale, nu funeste. Cu un acut și benefic simț regizoral, Livia Iacob reușește să genereze seducție poetică într-o carte sfâșietoare: bine construit, textul se sprijină pe procesul de demultiplicare a durerii, legat de amintirea părinților dispăruți – o constantă a cărții de față –, dar dozează optim și deschiderea supapei spre lumină, spre eros, spre altruism, spre gingășia copilului, spre sensul revoltei sociale și istorice a tinereții, spre fascinația pentru învățătură și creație, spre restaurarea bucuriei de a trăi.
Datul cultural conferă un anumit pattern ce operează asupra viziunilor tragicului – la joncțiunea dintre Eros și Thanatos –, introducând matricea gândirii freudiene și post-freudiene în materia poeziei, dar numai ca pe un condiment, nicidecum ca pe o rigoare. De aici, printr-o profunzime și subversivitate a contradicției interioare, versurile, traversând cu eleganță mode, curente și epoci extrem de diverse, pot ajunge la contrageri atât de semnificative încât își pot nega ele însele rostul, precum la Antonin Artaud sau la Paul Celan, la Mariana Marin ori la Aglaja Veteranyi, cedând în fața unei tăceri autolitice: …pas d’oeuvres,/ pas de langue,/ pas de parole,/ pas d’esprit,/ rien (v.Artaud, Antonin, L’Ombilic des Limbes, Paris, Gallimard, 1968).
… nos aimables remords (…) nourrissent leur vermine.
Trăirea unor ritualuri arhetipale și/sau primitive ce dezvoltă sau rezolvă – ca la Nietzsche, în Nașterea tragediei –, miezul tragic sau tensiunile dintre apolinic și dionisiac, va alimenta la rândul ei combustia poetică. Livia Iacob inventează, în acest volum, un rafinament al logicii poetice ca durere mătăsoasă, ca tânguire ecleziastică și ca vaier cosmic, consecință a fuziunii ce se petrece între poetic și mitic, pe de o parte, dar și între poetic și existențial, pe de altă parte. Dacă prima fuziune este atinsă mai ales prin aportul semantic propriu-zis al cuvintelor și aliajelor cognitive, cea de a doua se naște din ecourile și reverberațiile multiplelor motive și teme legate de ritualurile de trecere. Sub acest aspect, cartea Liviei Iacob este cutia de rezonanță armonizând toate elementele, reunite într-o galaxie a ieșirilor din sine și a re-intrărilor într-un sine inedit, neașteptat. Cercul sacru al lunii, cercul sacru al soarelui, ieșirea din natură, asfixierea în oraș, primul sânge, echinocțiile, sânzienele, nașterea, botezul, visul, copilăria, adolescența, călătoriile fiului risipitor, erosul, nunta, povara, legănarea pruncilor, îmbăierea lor în poveștile neamului, plecarea lor în lume, bătrânețea, sapiența, moartea, singurătatea copacului părăsit și testamentul pentru urmași... și încă atâtea altele devin, la Livia Iacob, și proiecte de utopie, și maladii poetice de adaptare.
Un eclectism post-modern al ritualurilor de trecere – tradiționale, volatile, atemporale sau virtuale –, este subordonat, în multe poeme din cartea de față, unui Ceremonial Suprem, acel sacru ceremonial de amintire a părinților (copilul, sinele fiind centrul sistemului solar), cu toate instanțele dorului și ale nostalgiei, la șapte ani de la ultima despărțire, în căutarea unei ieșiri din starea de doliu și a unui iluzoriu catharsis. Șapte ani, amintind de cele șapte zile în care Dumnezeu a creat lumea, devin pentru autoare un timp post-apocaliptic din care va ieși numai dând frâu liber creativității și trecând prin barometrul haotic al unor stări suprarealiste tămăduitoare. Invocându-și stăruitor și pomenindu-și părinții prin poeme de jale ce au adesea tonalitate de psalmi, doine, kadish-uri, imnuri, cântece, rugăciuni, bocete, versete și ectenii, Livia Iacob aduce pe scenă invocări cvasi-dramaturgice, precum iluzia morților verticali, a morților în picioare, care lasă urmașilor și actorilor lecția demnității: Eclipsa de tată,/ dintre toate,/ e cea mai izbăvitoare/ de păcate.// Toți preoții din lume/ cu tot mirul lor/ și degeaba.// Eclipsa de tată,/ dintre toate,/ te convertește/ într-alt vis/ peste noapte.// Ca soldatul lui brecht/ care pe câmpul de bătaie/ se ridică din morți/ ca să-și mai ceară o dată osânda,/ așa și eu:/ floare albastră cu ochi căprui,/ la umbra mesteacănului copilăria/ văratică,/ mă așez la pândă/ cu toate simțurile ascuțite/ și nimic nu mă mai doare.// Azi doar cu esenin,/ cum odinioară dante din infernul lui,/ călătoresc spre asia de aur,/ aici unde nu există/ mizerie,/ și nici foamete,/ și nici frig,/ acolo unde, alături de tine,/ moscova ce fericită îmi pare/ și cât de normale/ nopțile albe/ prin care transsiberianul/ se strecoară pe calea ferată/ cum luna plină/ în cușeta noastră/ de adormit inorogii.// Astăzi a romanian prayer,/ cu jim morrison/ alături de care voi scrie/ another american prayer,/ în corabia de cristal/ care arată,/ sub luminile rampei,/ ca o corabie a nebunilor,/ lin scufundându-se/ în ceruri.// Eclipsa de tată, dintre toate,/ e cea mai rea.// Cum pasărea phoenix/ în zborul ei,/ cu inima grea.
Poezia astfel resimțită și transmisă este străfulgerarea de întâlnire cu ordinea umană a unui diapazon sacru prin care durerea universală învață graiul ființelor, ca la Hölderlin: Adesea ochiul/ Găsește în această viață a creaturilor/ Că ar fi frumos să numești și alte lucruri/ Decât florile. Oh! O știu bine! Căci/ A sângera din trupul tău și chiar din inimă să nu mai fii întreg,/ Îi place lui Dumnezeu? Ci sufletul trebuie, cred,/ Să rămână pur, astfel acvila Atot-Puterniciei își apropie aripile/ Cu lauda cântecului său și glasul atâtor păsări./ Este Esența, este trupul ființării (v. Hölderlin, Friedrich, „In lieblicher Blaue”/ „În albastru suav”, în volumul Postume).
Hermann Hesse îl caracterizase pe Hölderlin ca: „arhetipul poeților predestinat de Dumnezeu și jertfit de Dumnezeu, strălucind în puritatea sa supraomenească, plin de noblețe și dureroasă frumusețe”. Descendentă din aceeași tipologie umană de creatori, Livia Iacob duce mai departe meditația în această cheie poetică – mai ales atunci când rememorează figura mamei, dezvoltările psihice și conexiunile afective cu aceasta –, inaugurând și un ritual nou de trecere, de la singurătatea primordială a ființei la singurătatea surplusului de prezență al feminității: – Mamă, de ce caii aleargă/ contracronometru/ și nici măcar nu se opresc/ să se adape/ când fuga lor,/ atât de intensă,/ îi poartă înspre lumină,/ îi poartă înspre singura, imposibila/ poartă,/ mamă, de ce caii sunt astăzi/ ființe mai mici decât mine?// – Nu sunt mai mici/ și nici nu sunt ființe,/ doar inevitabile priviri înlăuntru,/ acolo unde crăciunul există/ și poate fi adevărat/ după șapte ani de doliu,/ după singurul kadish/ care e viața noastră zilnică,/ după ce mâinile tale/ au pus stăpânire pe mine/ și eu nu mai am nici răspunsuri,/ nici întrebări.// Doar o nevoie, reală, de geneză.
Nos péchés sont têtus, nos repentirs sont lâches…
Cu certitudine, autoarea stăpânește perfect un imaginar al disperării în confluență cu un imaginar al consolării, la intersecția unor mecanisme de tezaurizare a dependențelor de paradisul emoțiilor, ca act existențial și artistic complex. Este o reușită remarcabilă conversia acestor oportunități în libertăți de creație (ale ființei și ale poetei), și nu în mărginimi sau blocaje. În subconștient însă, putem intui ferocitatea cu care copilul-lumină și copilul-umbră s-au războit îndelung pentru a pune stăpânire pe dreptul la fericire al eu-lui restaurat, cum un Zeu al copilului interior. Marea poezie își devorează autorul tocmai pentru a-i conferi trofee: unul dintre acestea este chiar Viața. Al doilea, dar poate că nu cel din urmă, e dreptul la Operă, ca formă de plăcere, de recunoaștere, de autonomie și de control absolut asupra sensului vieții.
La Livia Iacob, în cartea de față, poezia izbucnește și ca formă de restaurare a conștiinței de sine în care lupta dintre copilul-lumină și copilul-umbră își revendică paradisul originar al dragostei și al prezenței părinților: Deschide gura și respiră,/ dragă copilă.// Eu doar cu bunicii,/ în sufragerie,/ pot să respir./ Aveți și mir?// Deschide gura,/ dragă copilă,/ vom deschide fereastra/ să fumăm/ de nu ne asculți/ și te vom intuba.// Dragi ursitoare,/ azi îmi pare/ că sunteți degeaba/ la furat așteptare./ Azi îmi pare că/ mama mea,/ prietena,/ nu și nu/ moare.// Cu oricâte atrii/ și ventricule/ am păși înainte,/ eu doar/ un dinte/ am pe voi.// Îmi vreau/ Părinții/ înapoi.
Imaginea acestui copil ce nu mai poate respira atunci când își vede părinții murind este înrudită cu aceea a îngerului știutor al sunetului operei perfecte. Pentru că lumea este o linie melodică ce însoțește un mister nerevelat. Nimic creat de Dumnezeu nu este mut. Tocmai de aceea, Călugărița vizionară Hildegard von Bingen din secolul al XII-lea spunea: „fiecare om are, așa cum a rânduit Dumnezeu, sunetul său. Laolaltă, ele răsună într-o unică armonie, ca versul acompaniat de țiteră“. Copilul ce se simte orfan pierde accesul la armonia sufletului, căci copilul orfan nu mai aude, după cum spunea Boethius, acea musica mundana, din care derivă musica humana și care este desprinsă din musica celestis.
Hypocrite lecteur...
Structura volumului de față – în cele patru părți ale sale – sugerează o legătură aproape ancestrală cu poemul în patru părți (cărți, fiecare a câte 1000 de versuri) intitulat Endymion și dedicat în 1818 poetului Thomas Chatterton de către poetul John Keats. Acea fermecătoare poveste de acum 200 de ani, ce leagă pe frumosul păstor, Endymion, de neasemuita Zeiță a Lunii, Selena, se bazează pe o alegorie a poetului (via Endymion) ce se concentrează în versul de debut: A thing of beauty is a joy forever... Această propoziție cheie poate fi considerată, până în zilele noastre, drept o declarație de conștiință estetică și chiar un manifest. Căci poetul adevărat se va simți întotdeauna răsplătit primind infinita bucurie pentru a se fi dedicat cu credință idealului nobil de a sluji frumusețea imaginară. El este aidoma lui Endimyion, zeul care rămâne fidel nevăzutei zeițe a Lunii, iar drept răsplată pentru serviciul adus frumuseții ideale primește de la Zeus nemurirea.
În ciuda impresionantului arsenal de coduri culturale, poezia Liviei Iacob este plină de prospețime, de virginitate și de minuțioasă vitalitate, evadând fără regret din colivia poeziei „lingvistice” grație resurselor inepuizabile ale unui autentic lirism ieșit din comun. Este acesta motivul pentru care lectura poemelor este accesibilă și cititorului savant, ce va fi recunoscător recursului la simboluri naționale și simboluri universale, dar și cititorului mai puțin familiarizat cu istoria literaturii, a culturii, a civilizației sau cu psihanaliza și cu noile ei ramuri. Acest cititor inocent se va putea bucura de privilegiul lecturii pure, nealuzive ca de un răsărit spectaculos de soare sau ca de o întâlnire de gradul trei cu un extraterestru. Și oare nu este menită, Poezia adevărată, unei astfel de duble revelații (și restaurații), prin starea de armonie creată de cultura admirației și de generoasa iubire-lumină din viața unui om? Pentru poetă, această stază în amânarea recompensei amplifică hermeneuticile unei suspiciuni ce vor potența forța artistică a creației...
... mon frère!
Citești această carte cu sufletul la gură și uiți cine ești. Uiți lumea, uiți știutul, uiți ne-știutul, deopotrivă familiare până acum locuirilor tale misterioase, secrete și palid revelate. Uiți până și anxietățile paradoxal amiabile cu frica ta cea de toate zilele, sporindu-i energia creatoare. Portalul fiirii la care ai avut acces până acum nu era decât un nivel de realitate oarecare, între atâtea altele. Harul poeziei devine, din nou, axioma ce deschide alt nivel de realitate și etalează instrumente inedite de percepție. Cu ochi midriatici, cu inhibițiile anulate, intri într-o halucinație indusă semantic prin câmpul altfel magnetizat al cuvintelor, poate angelic, poate diabolic: simți că Așezarea lăuntrică a acestei cărți te-a re-inventat, făcându-te să fii una cu acel U inițial de la cuvântul Utopia, înclinând înspre un eu grec, adică locul bun, locul cel mai bun dintre toate. Căci, oare, nu într-acolo te călăuzește ultimul paragraf al cărții, cel de la care va începe re-lectura?
Angela FURTUNĂ / 15 februarie 2022