Zilele lunilor martie și aprilie, mai ales după echinocțiul de primăvară, aduc din ce în ce mai multă lumină. Iar unde este lumină, acolo sunt și amintiri nemuritoare. La lumină, Binele arată și mai mult Bine, iar Răul exorcizează și mai mult Rău.
În România, pare că ne aflăm, deja, într-un al treilea an de război atipic. Țara și populația au traversat cumplite încercări, încă din 2019. La începutul lunii martie 2020, a izbucnit pandemia produsă de noul virus SARS-CoV-2. Secătuită de puteri, societatea și-a amintit de mai vechile molime: la 1913, epidemia de holeră balcanică, la granița noastră cu Bulgaria, a decimat Armata Română, implicată în al II-lea Război Bacanic. Epicentrul fusese la Orhanie, iar acțiunile militare specifice, plus intervenția salvatoare a profesorului Ioan Cantacuzino, cu serul său antiholeric mirculos, evitaseră în chip eroic extinderea molimei în toată România. Peste doar câțiva ani, în 1917, boala bolșevică era adusă în Moldova de soldații sovietici, care introduceau, însă, în România, și epidemia catastrofală de tifos exantematic ce persistă până azi în imaginarul public prin scene desprinse parcă din Infern. Vârful catastrofei epidemiologice fusese atins în februarie-martie 1917, iar tot echipa de medici a doctorului Ioan Cantacuzino, alături de personal sanitar francez, a stins în timp record focarele de tifos din Moldova, după cum descrie eminentul memorialist Constantin Argetoianu, licențiat la Paris în Drept, Litere și Medicină. Dar abia se apucase populația românească de resuscitarea bravei societăți, că, în 1918, a izbucnit pandemia de gripă spaniolă, consecință a condițiilor din primul război mondial. Mii de victime din România au îngroșat muntele de victime pe care boala le-a făcut pe toată planeta, estimându-se un maxim de 100 000 000 de morți, din numărul de 1, 8 miliarde de locuitori de la vremea aceea. În istorie, dacă gripa spaniolă a fost considerată a doua maladie teribilă după Ciuma Neagră (Afro-Eurasia, 1346-1353), acum se știe că pandemia de Covid declarată oficial în 2020, și încă neîncheiată, a fost mult mai rea.
*
Semnul sub care trăim în aceste zile este unul apocaliptic. Apocalipsa la care au acces oamenii prin imaginarul spiritual și cultural este definită de câteva repere: molimă, războaie, abolirea eticii Binelui, triumful morții, al genocidului și al iconoclastiei. Ultima sută de ani este o consistentă etalare de evenimente apocaliptice. Numai în spațiul apropiat nouă, începând cu Genocidul armenilor, apoi Gulagul impus de URSS țărilor cotropite, masacrul de la Guernica, Holocaustul inițiat de Germania nazistă, dar și Holocaustul din Transnistria de sub regimul Antonescu, genocidul de la Srebrenica, și alte carnagii militar-ideologice-politice teribile, și ajungând la genocidul de azi din Ucraina practicat de Putin în toiul războiului terorist de exterminare declanșat pe 24 februarie 2022, dar încă multe alte atrocități, totul însumează peste 100 de ani de barbarie.
*
Melancolia de primăvară însoțește adesea masacrele rușilor comise în Europa de Est. Pe măsură ce lumina primăverii sporește în intensitate, cruzimea soldaților ruși pare că depășește orice închipuire. Masacrul de la Bucha, Ucraina, martie-aprilie 2022. Masacrul de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941. Masacrul de la Katin, aprilie-mai, 1940. Operațiunea teroristă de la Smolensk, 10 aprilie, 2010.
Nu numai cruzimea rușilor s-a dezlănțuit primăvara. Sau poate că aceasta e adevărata contagiune, prin ideologii extremiste ce legitimează terorismul ca formă de luptă politică. Oricum, rușii sunt experți în așa ceva, iar energia distructivă a nihiliștilor ruși s-a extins la finele secolului XIX către național-socialiștii germani. Ce a urmat, e greu de uitat, în materie de genocid. Pe de altă parte, ne amintim că pe 26 aprilie 1937 orașul basc Guernica a fost ținta unui sângeros bombardament dus la capăt de Legiunea germană ”Condor” și Aviația Legionară Italiană, care sprijineau în acel moment armata lui Franco în timpul războiului civil spaniol. Atacul s-a soldat cu un total de 126 de victime civile și importante pagube materiale, distrugând peste 70% din clădirile orașului (evocările amintesc parcă de genocidul de la Mariupol sau de la Bucha, produs de ruși, azi, din Ucraina). Acesta a fost motivul pentru care Guvernul Republican i-a cerut lui Pablo Picasso, deja un consacrat pictor al epocii, să picteze o lucrare pentru Expoziția Internațională de la Paris din 1937, în care, pe de o parte, trebuia să evoce această tragedie omagiind victimele bombardamentului, dar pe de altă parte să câștige interesul opiniei publice internaționale în favoarea cauzei republicane. Lucrarea a avut succes, devenind una dintre cel mai importante creații plastice ale secolului XX. După carnagiul de la Guernica, Picasso, în numai două luni, mai şi iunie 1937, a pictat una dintre cel mai importante creații plastice ale secolului XX, unul dintre cele mai expresive simboluri culturale, lucrare care a fost folosită frecvent pentru a protesta contra atrocităților generate de conflictele armate.
*
Toate evenimentele recente din viața noastră au lăsat urme adânci în conștiințe. S-au creat foarte precise mutații și o nouă presiune psihică, ideologică și socială, după pandemie și în contextul războiului lui Putin din Ucraina. Ele vin peste o paradigmă a radicalismului ce dezumanizează. Exista și un precedent, prin tensiunea născută de contextul politic din Estul bolșevizat și sovietizat, aplicată imediat după ravagiile lăsate în urmă de terorismul intelectual național-socialist nazist german, iar mai recent după tranziția deviantă căci însoțită de Restaurația vechilor totalitarisme. Dar toate acestea accelerau în Europa criminală și postcriminală și dezvoltarea conștiințelor antitotalitare.
Memoria, est-etica și pedagogia antitotalitară au nevoie de mecanisme de exorcizare a terorii. Dar oare cum va fi exorcizat Infernul în societatea lichidă de azi?
*
Poate că este important să admitem că suntem la ceas de restriște, la vremuri de cotitură și de resetare. Deopotrivă planetare, dar și loco-regionale și/ sau individuale. Iar în toiul atâtor interogații, nu ne strică revenirea la clasici ca Nicolae Iorga, marele istoric al românilor, care vorbește despre români în ton de rugăciune: “Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat din veac în veac și vot bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecerea oștilor. Copil al Romei, pierdut în pustiul veșnic înnoitor al barbarilor. Așa de puțini între așa de mulți. Cu frații de celălalt capăt al Europei și cu străini de noi în toate părțile. Apți pentru cea mai înaltă civilizație și siliți a trăi de la o bejenie la alta.
Oricari alții s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puțin se părăsesc și cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și iată, suntem tot acasă.”
Curajul pe care îl găsim în cuvintele lui Iorga vine la pachet cu lecția de luciditate și de temere pe care ni le transmite Virgil Ierunca: “Suntem singura țară care am vărsat sânge pentru democrație și un sperat mai Bine, și totuși nu putem ajunge la nivelul celor care au câștigat pacea societății civile fără să verse sânge. Nu-i ăsta un aspect al unei tradiții a nenorocului ce cade asupra românului?“
Ca întotdeauna, trebuie să înfruntăm un destin colectiv dificil: azi, acest destin a devenit planetar, prin staționarea la sol a războaielor nucleare ce conduc către cataclismul final mondial.
*
În fața tuturor enigmelor, omul înțelept se oprește smerit și se roagă lui Dumnezeu: pentru ziua de mâine și pentru Ziua de Apoi.
Angela Furtună
Aprilie 2022