Moto:
La 15 ani de la plecarea Monicăi Lovinescu
Adevăratul curaj este cel fără speranță (Monica Lovinescu)
L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge (Vàclav Havel)
Probabil că, dacă nu ar fi fost atât de subminată în țara natală până azi, povestea Monicăi Lovinescu și a scrierilor sale ar fi trebuit să facă parte deja nu numai din mentalul ce domină viața românească, ci și din bogate referințe europene și internaționale, cum ar fi bunăoară cartea istoricului, literatului și criticului Martin Puchner, Lumea scrisă – Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Historia, Polirom, 2018. Autorul crede că literatura nu e doar pentru iubitorii de cărți. De când a apărut, acum patru mii de ai, ea modelează viața majorității oamenilor de pe planeta Pământ . Modelele livrate lumii prin literatură influențează decisiv evoluția conștiinței și a standardelor de gândire. Monica Lovinescu a fost un astfel de model, un om-criteriu, programat parcă să indice mereu nordul estetic, etic și est-etic, ce sporește și rafinează o moștenire a civilizației, așezând-o între limite ce conservă umanitatea: succesul (Machiavelli) și morala (Kant). Totuși, nu e puțin lucru faptul că Monica Lovinescu a apărut, printr-o pagină pe care o semnez, în enciclopedia La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du Cerf, Paris, 2021), operă colectivă notabilă tipărită sub egida La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des Sciences morales et politiques . Această Encicplopedie a intelectualilor din cealaltă Europă a fost desemnată a fi un Monument decisiv al Europei, mizând pe întâlnirea intelectualilor prin dialogul dintre etica Europei Occidentale și etica Europei Centrale și de Est.
Monica Lovinescu a urmat calea lui Karl Jaspers, a cărui filosofie poate fi de bună seamă definită ca o meditație rațională asupra limitelor condiției umane. De aici, sentimentul datoriei și al asumării unor idealuri, ce dă o intensitate deosebită scrierilor și gesturilor etice însoțind literatura și critica, abordare care la Monica Lovinescu, la fel ca la mama sa, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu sau chiar la tatăl ei ilustru, E. Lovinescu, merg adesea până la martiraj. În mod similar, Karl Jaspers, în anii cei mai nefericiți pe care i-a avut de trăit în Germania sub regimul național-socialist, a găsit în sine – cum însuși o spune – suficientă liniște ca să se adâncească în studiul problemei în aparență cea mai abstractă cu putință: a încercat să elucideze problema adevărului.
De la modelul Jaspers, la Mirarea filozofică a autoarei-discipol, Jeanne Hersch, și trecând prin Aron (Opiumul intelectualilor) și Arendt (Originea totalitarismului), Monica Lovinescu vede înrudirea dintre fascism și comunism, dintre apologiile lor nazistă și, respectiv, tranzitiv marxist-leninist-stalinist-bolșevic-ceaușistă-neocomunistă, amândouă ideologiile fiind potrivnice individului și libertății, amândouă la extrema dreaptă a eșichierului politic. Dezastrul pe care acestea îl aduseseră României și poporului român au activat în scrierile Monicăi Lovinescu nu numai o funcție critică istorică, dar și una de reamenajare a lumii prin misiunea asumată a scriitorului aflat în exil: de tele-restaurare permanentă a conștiințelor din România arestată de URSS și de remotivare a speranței pentru libertate la spectatorii din țară, ce fuseseră striviți de barbaria invaziei sovietice și de intențiile genocidare evidente ale Kremlinului împotriva poporului român . Contra tiranilor invadatori o singură opțiune, cea pentru democrație, unica formă de putere ce-și poate controla imprefecțiile, crede Monica Lovinescu ; tot ea e transparentă în a-și recunoaște modelul de om al datoriei prin acela al lui Jeanne Hersch, despre care spune: “Dacă se risipea, era fiindcă acorda ființelor și faptelor mărunte tot atâta importanță ca și celor de primă mărime. Dumnezeul filozofilor i-a dăruit în schimb ani mulți pentru a putea propovădui nu numai “dreptul” de a fi om, dar și întrebarea cu care începe și nu se mai sfârșește orice gândire” . Astăzi știm că scriind despre Hersch, Monica Lovinescu scria de fapt și despre sine, cu luciditate și premoniție, căci și ea va deveni, la rândul ei, prin scrieri și sub presiunea istoriei, o mare risipitoare de sine pentru salvarea și recuperarea unui tezaur colectiv civilizator.
Când Monica Lovinescu l-a urmat la Biblioteca din Cer pe Virgil Ierunca, multă lume a înţeles dimensiunea tragediei, când un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu era vorba numai despre dispariţia unui simplu cuplu de scriitori şi critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analişti şi diagnosticieni străluceau în a defini şi sluji o atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de Moscova în România şi în celelalte ţări est-europene, dar şi o atitudine de suport pentru moralul unor popoare supuse exterminării. Monicii fuseseră excelenți apărători ai valorilor, ai drepturilor omului și ai literaturii doar prin mijloacele scrisului, ale atitudinii şi ale microfonului unui radio din Lumea Liberă, Radio Free Europe. „Cum am putea subestima contribuţia Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în vileag fără reţinere?” subliniază Gheorghe Grigurcu .
De aici şi tentaţia de a se vorbi despre Monica şi Virgil, luaţi împreună ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că, așa cum spunea Nicolae Manolescu, « ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie ».
Niciodată nu ne vom putea explica până la capăt de ce anume şi mai ales de unde venea această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul liberticid al totalitarismului » . Dar mai ales niciodată nu vom putea înțelege de ce s-au pus la bătaie, în România ultimelor două decenii, atâtea energii intelectuale – oficiale și oculte - pentru ca Modelul Monica Lovinescu să fie minimalizat, în ciuda ascensiunii formelor neo-totalitare. E ca și cum unii, în această veritabilă Restaurație ce a avut loc în România, au dorit explicit ca procesul de consolidare a identității naționale anti-totalitare și pro-democratice să fie firav, iar poporul român să devină din nou victimă a istoriilor extremiste. În acest an (al Centenarului nașterii Monicăi Lovinescu) devine limpede cât de puțin cunoscută este de către publicul tânăr această mare figură a literaturii, criticii și jurnalismului românesc anti-totalitar: la ceasul când curentele totalitare iau din nou cu asalt civilizația umană și, în particular, România, conștiința și moralul românilor sunt lipsite de doi piloni: 1. pe de o parte, lipsește public raportarea la marile figuri intelectuale pro-democrate martirice ale secolului trecut și, pe de altă parte, 2. lipsește tinerilor familiarizarea deplină cu vocile spiritului românesc patriotic, critic, apărător al libertății de expresie și dedicat până la jertfă abordării axiologice.
Monica Lovinescu, din exil, a luptat în libertate pentru excelența și universalitatea valorilor autentice ale României, în timp ce o imensă parte a castei oamenilor de cultură rămasă în țară sub dictatură fusese confiscată de propaganda comunistă și supusă cenzurii sau militantismului totalitar. Această rană niciodată nu s-a vindecat, iar România încă sângerează, tocmai acum, când un nou război bate la ușă, pe ruinele resuscitate ale regimurilor totalitare.