I.
Se împlinesc 60 de ani de când, în 1963, statul Israel, prin Memorialul Yad Vashem, a instituit titlul de “Drept între Popoare”, care s-a acordat de-a lungul timpului ne-evreilor ce au ajutat, cu prețul vieții sau al valorilor personale, la salvarea evreilor în perioada Holocaustului de sub autoritatea Germaniei naziste sau a Guvernului Antonescu. „Drept între popoare” (ebraică : חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) este acordat în viață sau post mortem, prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a parlamentului israelian (Knesset), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri - și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.
Până la data de 16 iunie 2017, titlul fusese acordat unui număr de 26.513 de persoane. România ocupa locul 22, cu 60 de titluri de români Drepți, iar Republica Moldova locul 19, cu 79 de cetățeni premiați pentru salvarea evreilor.
Regimul Ceaușescu din România nu a recunoscut Holocaustul românesc, de aceea orice informație despre românii care primiseră de la Yad Vashem, antum sau postum, titlul de “Drept între popoare”, era interzisă.
Negaționismul a fost mult timp politică de stat în România mai ales în regiunile dominate propagandistic de forțe politice ultranaționaliste - în ciuda unei legislații ameliorate după 1989.
La cererea Președintelui României, Comisia științifică Elie Wiesel a redactat și publicat în 2004 - 2005 Raportul Final prin care România recunoaște oficial pentru prima dată responsabilitatea pentru Holocaustul ordonat de Guvernul Antonescu în țară și în Transnistria, unde au pierit între 350 000 și 450 000 de oameni, majoritatea evrei, dar și rromi, homosexuali, cetățenii unor confesiuni religioase nedorite, persoane cu dizabilități, opozanți politici, adică “meniul de exterminare al Soluției Finale”, adoptat de către Antonescu de la Hitler și impus cu exces de zel și în România.
Membrii Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România au fost: Președinte: Elie Wiesel. Vicepreședinți: Tuvia Friling (Arhivele Statului, Israel), Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București) și Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA). Membri: Ioan Scurtu (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București), Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim), Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian), Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American), Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiești, București), Liviu Beris (Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului din România), Randolph Braham (Universitatea din New York), Irina Cajal Marin (Federația Comunităților Evreiești din România), Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași), Ioan Ciupercă (Universitatea Al.I. Cuza, Iași), Alexandru Elias (Federația Comunităților Evreiești din România), Alexandru Florian (Universitatea Dimitrie Cantemir, București), Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris), Hildrun Glass (Universitatea Ludwig Maximillian, München), Menachem Hacohen (Marele Rabin al României), Vasile Ionescu (Centrul Romilor Aven Amentza), Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Na]ionale Istorice Centrale, București), Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International), Victor Opaschi (consilier prezidențial), Andrei Pippidi (Universitatea București), Ambasador Meir Rosenne (Israel), Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv), Michael Shafir (Radio Europa Liberă Radio Libertatea), Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA), William Totok (Institutul de Istorie, Germania), Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv), George Voicu (Școala Națională de Științe Politice și Administrative), Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim).
(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 17 mai 2004).
Unii dintre membrii activi de la acea dată s-au stins între timp, dar meritul lor rămâne, la fel ca și acela al cercetătorilor de azi, cu atât mai mult cu cât cercetările și dezbaterile istoricilor încă stârnesc aprige polemici și reacții negaționiste politice.
Dar chiar și după anul 2005, în perioade de instabilitate, în cadrul războiului hibrid și asimetric, sau prin bazine ideologice, politice, de humint, academic “științifice” și culturale, sunt evidente derulările - mai mult sau mai puțin directe vs. sofisticate - unor operațiuni (adesea sponsorizate subtil de către statul român și unele partide) cu conținut explicit antisemit, șovin, extremist, cu scopul creării de electorat “autentic patriotic” sau al negocierilor dubioase de coliziuni între memoriile antitotalitare legate de secolul criminal XX.
II.
Câțiva români care au primit titlul de Drept între Popoare:
- Avocatul Dr. Traian Popovici (n. 17 octombrie 1892, satul Ruștii Mănăstioarei, pe atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 4 iunie 1946, satul Colacu. com. Fundu Moldovei, Județul Suceava, Regatul României) a fost primar al orașului Cernăuți în timpul celui de-al doilea război Mondial. A salvat de la deportare 20.000 de evrei din Bucovina. Dosar 0499.
- Puti Alexa, Puti Maria, Puti Tudor. Alexa Puti era un fermier român care trăia lângă orașul Șomcuta Mare, Transilvania. În 1944, Alexa Puti l-a ascuns pe evreul Solomon într-o peșteră, la marginea pădurii de lângă casa sa. Maria și Todor, copiii lui Puti, și-au ajutat tatăl să adâncească peștera și i-au adus mâncare lui Solomon de trei ori pe săptămână. Dosar 3739.
- Avocat Simionescu Constantin, era membru și decan al baroului din Iași. În timpul războiului, Simionescu a ajutat 10 evrei ieșeni, majoritatea din familiile Spiegel, Sapira și Siegler. Simionescu l-a luat pe Fred Spiegel, de 16 ani, împreună cu frații lui, sub aripa sa protectoare, după ce tatăl lor fusese în trenurile morții, iar mama fusese arestată. Dosar 4892.
- Avocat Mircea Petru G. Sion. În timpul războiului, avocatul Mircea Petru G. Sion a fost numit judecător la un tribunal militar. El a intervenit activ în favoarea evreilor și pentru unii dintre ei a obținut eliberarea din lagărele de muncă. A făcut tot posibilul să-i salveze. Avocatul Sion a ascuns aproximativ 15 evrei în casa lui din Iași și la proprietatea familiei lui din afara orașului, riscându-și viața, familia și averea. Dosar 3384.
- Academicianul profesor Raoul Șorban (n. 4 septembrie 1912 - d. 18 iulie 2006) a fost un critic de artă, pictor, scriitor, eseist, memorialist român. În mai 1944, Prof. Șorban l-a ajutat pe rabinul dr. Moshe Carmilly – Weinberger, rabinul comunității evreiești neologe din Cluj să fugă la Turda și de acolo să se întâlnească cu Iuliu Maniu în București pentru a căuta căi de salvare. În mărturia sa Dr. Carmilly-Weinberger a povestit despre eforturile depuse de Prof. Șorban pentru găsirea unei soluții de salvare a evreilor din Transilvania ocupată. Dosar 3499.
- Regina mamă Elena a României (Prințesă de Grecia și Danemarca, n. 2 mai 1896 la Atena, Grecia - d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția. S-a apelat la ajutorul ei pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuți. După ce s-au adresat mai multor personalități, Regina mamă Elena, însoțită de Patriarhul Nicodim Munteanu, au apelat direct la Ion Antonescu, care a cedat și a admis ca acei evrei care nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână acolo „temporar”. Ajutorul trimis de dânsa în 1942 a salvat viețile a mii de evrei din Transnistria. În 1943 și la începutul lui 1944, Regina mamă Elena a ajutat la întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viață, inclusiv a mii de orfani evrei, din Transnistria. În anul 1993, Statul Israel și Institutul Yad Vashem i-au conferit post-mortem Titlul și Medalia Dreaptă Între Popoare. Dosar 5106.
- Viorica Agarici (1886-1979), președinta filialei locale a Crucii Roșii din Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. În noaptea de 2 iulie 1941, în gara din Roman, după ce s-a îngrijit de tratarea militarilor răniți care se întorceau de pe frontul de est, ea a auzit gemetele evreilor din „trenul morții” care transporta supraviețuitorii pogromului de la Iași. Folosind funcția pe care o ocupa, ea a învins opunerea însoțitorilor trenului și a oficialităților locale, obținând permisia să le dea apă și alimente evreilor muribunzi din tren. Dosar 2062.
- Drept între Popoare a devenit și unul dintre cei dintâi colecționari de carte veche și rară din România, Principele, istoricul, juristul, Cetățean al lumii, bibliofilul și bibliograful, omul de cultură și diplomatul Constantin I. (Jean Lars Anthony Démetre) Karadja. În perioada 1933-1941, cât a fost consul general al României la Berlin, a repudiat politica nazistă rasită de persecuție a evreilor. A apărat evreii români și și-a susținut atitudinea de respingere a antisemitismului și a soluției finale, în corespondența sa cu Ministerul de Externe de la București. Imediat după Pogromul cunoscut drept Kristallnacht petrecut în 9-10 noiembrie 1938, Karadja a început să ia măsuri serioase împotriva exproprierii bunurilor evreilor români din Al Treilea Reich.
El a întocmit liste cu victimele politicii de „arianizare” și cu proprietățile acestora, documente pe care le-a trimis superiorilor săi, astfel încât Bucureștiul să poată protesta împotriva acestor acțiuni și să ceară restituirea bunurilor jefuite. În mesaje către Ministerul de Externe, Karadja a declarat că datoria acestuia era de a proteja evreii în numele dreptului internațional și al principiului universal al drepturilor omului. Mai precis, a afirmat el, România avea obligația de a elibera pașapoarte actualizate evreilor români din Germania, pentru ca aceștia să poată pleca. Când Constantin Karadja a fost instruit să adauge cuvântul „evreu” la pașapoartele evreilor români, el a insistat ca directiva să fie anulată, afirmând: „Din punct de vedere umanitar, vom înrăutăți și mai mult situația acestor nefericiți adăugând inutile obstacole în calea zborului lor...” Constantin Karadja a dat dovadă de mult curaj scriind scrisori către superiorii săi și conducătorii țării, avertizându-i să nu susțină politica criminală împotriva evreilor, deoarece după război România va fi trasă la răspundere pentru crimele comise împotriva lor. Karadja a murit în 1950, după o viață apărând drepturile omului, datorită căruia mulți evrei au fost cruțați de o moarte sigură.
La Yad Vashem, cercetători mai recenți, ca Gaëlle Fisher, de la Institutul Leibnitz de Istorie Contemporană de la Munchen, au comunicat și descris un paradox românesc în chestiunea recuperării memoriei post-Holocaust: “Pentru a înțelege paradoxul evreilor români în timpul Holocaustului, trebuie să ne uităm la cine au fost liderii evrei români, cum au lucrat, cu cine au lucrat și cu ce dileme etice și practice s-au confruntat în timpul situațiilor în schimbare ale războiului”. Fisher s-a specializat în domeniul “The Romanian Jewish Leadership during the Holocaust: Perceptions and Actions.”
III.
1941 - Steaua galbenă, ingredient semantic al Soluției Finale
În 1941, autorităţile germane au obligat pe evrei să poarte steaua galbenă cu şase colţuri. Este cunoscut deja faptul cum, în acele împrejurări, regele Danemarcei, Christian X (1912-1947), a fost prima oficialitate care şi-a cusut pe veşminte steaua galbenă în dreptul inimii. Mulţi alţi cetăţeni danezi ne-evrei l-au urmat. Simbolistica acestui gest al suveranului danez conţine mesajul pe care Andrei Oişteanu îl descria în felul următor: „o obligaţie a minorităţii a fost transformată într-un drept al majorităţii – un semn al infamiei a fost transformat într-un semn al mândriei”. În orice caz, acest gest a salvat de la moarte mulţi evrei în timpul Holocaustului.
Urmând acest model, cu mai mult sau mai puţin curaj, şi alte popoare din Europa au furnizat exemple de salvatori, deşi majoritatea populaţiilor civile aflate sub teroarea nazismului sau a bolşevismului reacţiona în general printr-o pasivitate mediocră de supravieţuitori cuminţi. La urma urmelor, ne convine sau nu, omenirea este formată din oameni, iar nu din martiri sau sfinţi, şi e bine de ştiut că laşitatea, deşi nu este cel mai onorabil, este cel mai puternic ingredient al instinctului de conservare - aşa încât simplul fapt că cineva îşi asumă riscul de a salva cu preţul propriei vieţii o altă viaţă, de străin, intră în galeria comportamentelor umane ideale, rare, exemplare, însă nu uzuale. De aici, şi unicitatea martirilor.
Poate că plecând de la o astfel de logică indulgentă, justiţiară şi morală, Memorialul Yad Vashem din Israel a conceput şi lansat, în anul 1963, titlul de „Drepţi între popoare” ce se acordă numai ne-evreilor care şi-au riscat viaţa pentru a salva evrei în perioada Holocaustului. Acest titlu a devenit între timp un concept, pentru că a fost slujit cu perseverenţă, iar la rândul ei această perseverenţă a permis cultivarea şi difuzarea în lume a unui anumit tip de comportament umanist, ce îşi asumă riscul de a încerca să stopeze, alături de alte modele, discriminarea etnică, religioasă, sexistă, culturală, rasistă, sau de alte tipuri; extremele discrimiunării sunt generatoare de excluziuni tragice şi genociduri, în care secolul al XX-lea a excelat. Yad Vashem depune serioase eforturi şi de a edita enciclopedia numelor de salvatori de evrei şi a poveştilor acestora, iar un colectiv de cercetători se ocupă sistematic de identificarea eroilor ce au putut fi atât de umani încât să salveze evrei în perioadele de persecuţii rasiale, alegând calea sacrificiului de a merge şi ei la moarte pentru acest gest.
Există în Israel o alee unde se plantează câte un copac pentru fiecare „Drept între popoare”, şi numai cine a fost în deşert înţelege cât de mult înseamnă un copac şi o picătură de apă într-un teren arid, tot aşa de mult cum o inimă vitează înseamnă enorm într-o omenire dezumanizată. Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde, spunea Iisus, dar oare de ce să nu ne imaginăm umanitatea drepţilor, adică a celor care nu l-au vândut pe cel condamnat, ci, dimpotrivă, l-au ocrotit şi l-au salvat? Căci, de bună seamă, aceasta este natura aproape supraomenească a Drepţilor…Geniul etic absolut.
Uneori este greu să identifici eroii acelor timpuri, care sunt, de cele mai multe ori, anonimi. Un evreu îşi aminteşte, bunăoară, cum bunica sa era funcţionară la Odessa, pe timpul ocupaţiei româneşti, iar ea povestea cum surorile de caritate de la un spital românesc ce se învecina cu un ghetou aruncau peste gardul ghetoului la întâmplare pâini, medicamente, colaci, bucăţi de brânză şi de carne, conserve, alte alimente, beneficiind şi de complicitatea unor soldaţi români…
Numele lor vor rămâne pe veci neştiute…
”Drepţii între popoare” au fost adesea îngerii păzitori ai evreilor trimişi pe nedrept la moarte. Nişte îngeri păzitori devotaţi, ca oricare alţi îngeri păzitori…
Să admitem, precum André Gide, faptul că de fiecare dată când cineva se jertfeşte pentru alţii, poţi fi sigur că preţuieşte mai mult decât ei. În misterul nerevelat stă acest sacrificiu.