"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel


1. Istorici britanici și situația din România

Există doi istorici și profesori britanici care au împărtășit un îndelungat destin comun, de fidelitate și deschidere față de istoria României, ca pe o profesiune de credință. Unul este, în mod nedezmințit, Dennis Deletant (n. 3 mai 1946), actualmente încă profesor invitat al Catedrei de studii românești “Ion Rațiu” de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

El se declară un continuator al căii deschise de predecesorul său, britanicul Robert W. Seton-Watson (1879-1951), care, în iulie 1920, formula admirabila declarație, rămasă de referință, pe care o împărtășește și Dennis Deletant: “Cum am crezut totdeauna, chiar în zilele dvs. de tristă agonie, în destinul națiunii române și în calitățile sale sănătoase și virile, astfel continui și astăzi să cred în capacitatea sa de dezvoltare culturală și în hotărârea de a trece peste obstacolele care i se pun în cale, ... de a se ralia totdeauna mai sincer la idealurile democratice, pe care o Europă, cu adevărat nouă, se poate baza”.

Dennis Deletant, care crede că România este o țară de rețele, și nu de structuri , și-a publicat în ultimele decenii o operă consistentă, de aprofundare a evoluțiilor democrației în această parte a lumii, iar recent a lansat în limba română și volumul “În căutarea României – O aventură personală din ’65 până azi”, trad. din engleză de Alina Pavelescu, Editura Humanitas, București, 2023.

Unul dintre motivele pentru care a construit atâtea cercetări și opere istorice, dar și memorii și analize, ține de un anume umanism și o mare înțelegere de a pune sub lupă și de a formula concluzii care să prezinte în lume România cu acribie, nu în mod expeditiv nedrept și clișeistic (este căsătorit cu o româncă, are și cetățenie română, cunoaște din familia prin alianță resorturile reale ale perecuțiilor politice românești, este membru al Academiei Române). Mulți occidentali nu știu ce înseamnă să fii într-o dictatură, fie de stânga, fie de dreapta. Experiența mea ca occidental mi-a dat o poziție unica, aș spune, pentru că puteam să vin ca observator străin, dar, în același timp puteam să încerc să meditez asupra acestor abuzuri care se practicau în România, dar și asupra părților pozitive din conduită oamenilor de rând. Conduită în sensul că încercau să nu fie dominați, să nu fie sub o influență prea mare a politicului, crede Dennis Deletant, confesându-i-se jurnalistului Lucian Popescu.

2.  De ce e România antipatică?

Părerile despre România sunt adesea negative și expediază această țară la periferia civilizației. Romancierul britanic V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit: “România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele satelit. Ca vizitator, ești obligat să ai un ghid, iar acesta te păzește la fiecare pas. Când ieși din dormitor dimineața, el te așteaptă. Te plictisește pe toată durata zilei. Rolul lui este să ofere informații, dar este lipsit de umor, tinde să fie didactic și știe tot. Nu am putut scăpa de impresia că disimularea subtilă și o mentalitate reacționară sunt larg răspândite.”  

Dincolo de această aparență de disconfort oferită străinilor de o țară înapoiată și demonizată, despre care vorbește scriitorul Pritchett, Dennis Deletant, ca un bun român, a încercat să înțeleagă și să explice care au fost cauzele care au condus la această tragedie: „În primul rând aș spune de ce, la început, comunismul românesc a fost foarte represiv. Trebuie să ne amintim că Stalin a avut un dinte împotriva României pentru că aceasta a invadat Uniunea Sovietică, trecând dincolo de Nistru, împreună cu Germania nazistă. Aceasta reiese și din stenogramele Comitetului Central condus, bineînțeles, de Stalin. Iar Stalin a ținut să pedepsească România pentru această alianță cu naziștii. Caracterul represiv inițial, așadar, care înseamnă lichidarea forțelor ”burgheze” din România, întemițarea de fapt a reprezentanților claselor mijlocii, acesta mi se pare izbitor la comunismul românesc. Reformulat: faptul că se instaurează împreună cu foarte foarte multă violență” . Important este că tot Dennis Deletant stabilește că, deși unii români au pactizat cu ideologiile exportate de Kremlin, totuși mulți au încercat să minimizeze efectele Răului asupra lor. El identifică o anume etică adaptativă adoptată de către populația trăitoare în țară, și de către unele cercuri culturale și literare ce nu s-au lăsat confiscate de partidul comunist, de presa și propaganda sau de rețelele de informatori și acoperiți. Dennis Deletant laudă aceste manifestări ale populației captive: Eu privesc această postură etică, această atitudine, cu o mare admirație, având în vedere faptul că foarte mulți oameni în blocul sovietic, timorați de putere, aveau în spate această experiență, a unei represiuni venite din exterior și mă refer la impunerea comunismului de către Stalin în Europa de Est. Am încercat să reliefez faptul că anumiți oameni de cultură și uneori simpli țărani au păstrat un sentiment de demnitate. Ei au încercat să păstreze un sentiment de onestitate și un curaj în confruntarea cu presiunile ce erau exercitate asupra societății în general, dar mai ales asupra lor. Revin la faptul că societatea a fost distorsionată de impunerea comunismului din România. Intelectualitatea, cultura românească înainte de cel de-al Doilea Război Mondial se îndreptau spre Occident, iar după război toată lumea a fost obligată să se uite în loc de Paris sau Washington, să se uite spre Moscova. Revoluția comunistă a dus la această revoluție în gândire – o revoluție forțată, o revoluție impusă, nu una care să ducă la o reformă propriu-zisă, o reformă pozitivă. A fost o revoluție care a dus la o reformă negativă cu un impact crucial traumatic asupra conduitei oamenilor.

3. România și Drepturile Omului: Caracostea, Coposu, Ecaterina Bălăcioiu

Am colaborat de câteva ori, prin corespondență, cu profesorul Dennis Deletant. O dată, atunci când îmi efectuam cercetarea pentru teza mea Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze. Vol. 1.  , în care am investigat elementele biografice și bibliografice ce stabilesc legătura dintre educația și formația Monicăi Lovinescu și vădita afinitate a scriitoarei pentru curentul critic est-etic, preluat și aplicat - pentru Europa de Est comunizată de Stalin, inclusiv România -, de la Timothy Garton Ash, care la rândul său îl preluase de la scriitorul britanic Ferdinand Mount. Dennis Deletant a analizat manuscrisul meu și a apreciat bibliografia vastă și eforturile reușite de structurare și hermeneutică, considerând finalmente acest studiu ca fiind “o bijuterie stilistică de o valoare excepțională.”  

De asemenea, profesorul Dennis Deletant a răspuns cu o mare deschidere prin participarea sa la Juriul internațional condus de Acad. Basarab Nicolescu (Paris, Cluj), și din care au mai făcut parte de-a lungul timpului personalități ale culturii, vieții academice, presei culturale și vieții literare din țară și străinătate (Vladimir Tismăneanu, Gheorghe Grigurcu, Corin Braga, Tudorel Urian, Ioan Moldovan, Victor Eskenasy, Cassian Maria Spiridon etc.), girând astfel oportunitatea de evoluție și susținere a proiectului meu de pedagogie a memoriei, etică a neuitării, literatură a exilului, atitudine și dezbatere în Cetate, intitulat Zilele Monica Lovinescu și a celui intitulat Premiul Național Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

Dacă exista vreun român care să întruchipeze triumful conștiinței asupra represiunii, al demnității asupra umilinței, al sincerității asupra servilității, atunci acela era Corneliu Coposu, povestește Dennis Deletant. Desigur, m-a impresionat modestia lui când vorbea și faptul că nu a făcut niciun compromis. Un om foarte vertical, un om care a rămas convins de valorile democratice și care, în tot timpul acela cât a stat la închisoare, peste 16 ani,  și-a păstrat credința în Dumnezeu. A păstrat crezul într-un viitor mai pozitiv pentru România.
Pe de altă parte, Dennis Deletant a apreciat enorm activitatea Monicăi Lovinescu și a mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-ex. Lovinescu. Însuși socrul român al lui Dennis Deletant a avut aceeași soartă cu mama Monicăi Lovinescu, arestați amândoi la vârste septuagenare, pentru vini imaginare. Dumitru Caracostea (1879-1964), tatăl soției lui Dennis Deletant, fiind critic, istoric și folclorist român, unul din marii stiliști ai literaturii române, a fost arestat în 1950, la 71 de ani, fiind încarcerat timp de cinci ani ca deținut politic. Ecaternia Bălăcioiu-Lovinescu a fost condamnată la închisoare tot la vârsta de 71 de ani, pentru acuze inventate, de „spionaj” și „crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitațiuni”, dar în realitate se știe acum faptul că procurorul de caz, sesizând vulnerabilitatea politică maximă a condamnatei (soțul, criticul Eugen Lovinescu, cu vederi pro-europene, nu era agreat de puterea comunistă și era decedat, iar fiica, Monica Lovinescu, era jurnalistă la Radio Europa Liberă), pusese ochii pe casa ei - de vizavi de Facultatea de Drept din București -, pe care i-a și confiscat-o și ocupat-o abuziv, după arestare. A fost arestată în 1958 și a murit la închisoarea Văcărești în 1960, în suferințe atroce, prin eutanasiere pasivă, îngropată apoi în groapă comuncă, fiindcă i s-au refuzat îngrijirile pentru grava formă de hidropizie, până când nu-i trimitea fiicei ei o scrisoare în care să-i ceară colaborarea cu regimul. A fost „un sacrificiu asumat”, scrie Astrid Cambose, editoarea volumului de scrisori , „în urma căruia fostele colege de detenție i-au putut transmite șa Paris Monicăi Lovinescu din partea mamei ei faimoasa replică: “N-ai pentru ce roși, micuța noastră”.

Presa culturală și forurile specifice nu au prea dezvoltat în România aceste aspecte ce țin de drepturile omului.  Aici în România mă frapează faptul că presa tace deseori despre anumite abuzuri ale drepturile omului, conchide și Dennis Deletant. Dar și serviciile secrete și partidele mafiotizate întrețin aceste situații: Ceea ce definește situația serviciilor secrete din România este lipsa de transparență. Politicienii români care cred că pot să îi ducă de nas pe unii și pe alții din străinătate greșesc, ei nu înțeleg cum funcționează politica în Statele Unite și cum funcționează cea din Anglia. Deci interesul României ar fi servit de o transparență mai mare, de o competență mai mare, în sensul gestionării banilor. Partenerii din NATO și populația românească n-au decât de câștigat dintr-o  schimbare de atitudini, de mentalitate.

Dennis Deletant este un spirit critic neobosit: Nu e bine nici faptul că controlul parlamentar, după mine, nu este unul prea prea eficace, și pe componenta financiară, și e notoriu faptul că serviciile secrete, prin reprezentanții lor, au deja surse separate de finanțare, ca urmare a unor privatizări. Și nu e vorba numai de privatizare, dar și de influența serviciilor asupra presei, de exemplu. E o continuare a mentalității comuniste faptul de a trata totul așa de strict secret. Asta e mentalitate comunistă, așa cum a fost și cu mineriada din iunie 1990 care imita o tactică comunistă, aplicată în 1945, când au fost chemați muncitorii la București să dea jos guvernul Rădescu. Dl. Iliescu ar fi trebuit să învețe din lecțiile astea date de istorie. Sau, în alt caz, mi se pare că presa tace și când e vorba de învinuirile care au fost aduse la adresa lui Ion Antonescu și a rolului său în Holocaustul din Transnistria de sub responsabilitatea guvernului său de la București, de atunci. Dovezile par să fi fost îngropate undeva și acest fapt este comentat în unele buletine pe care le-am citit de la Departamentul de Stat. Deci, atât în Statele Unite, dar și în Anglia, comentatorii au greutăți pentru că așa cum spuneam puterea și politica sunt conduse pe sub masă în România.

4.  Corupția din România și imaginea țării: suntem cunoscuți puțin și rău

Corupția din România este un factor către care Occidentul privește cu îngrijorare, spune Dennis Deletant. E corupție, în sensul că este foarte mult nepotism și promovările se fac pe bază de pile, relații, cum era în timpul comunist, sau apartenență la un anumit partid. Sigur că sunt multe partide în România. Dar această incompetență deservește interesele țării, în sensul că, dacă e să luăm fondurile date de Comunitate Europeană, sau de când România a intrat în Uniunea Europeană, din 2007, constatăm în acești ani, în perioada 2007 până în 2022,că  sub 50% din banii alocați României de Bruxelles n-au fost folosiți. N-au fost folosiți din cauza unei incapacități administrative. Sunt oameni care nu ar trebui să fie în posturile pe care le ocupă, pentru că n-au profesionalismul necesar să le  gestioneze. Mă gândesc acuma la soarta acestui program nou de regenerare a României, prin care România urmează să primească 50 de miliarde de euro, dar trebuie să cheltuiască acești bani până în 2026. Aș vrea să fiu convins că măcar 80% din banii aceștia vor fi cheltuiți. Dar, din câte am aflat de la diverși prieteni, nici pe departe n-o să se ajungă la procentajul acesta. Și rămân blocați la instituțiile competente – sau incompetente. Proiectele rămân blocate și mi-e tare teamă că banii nu o să fie folosiți. Bineînțeles că România, ca țară, va suferi din cauza acestei lipsei de profesionalism.

Fiind un cetățean foarte responsabil, Dennis Deletant își exprimă nemulțumirea față de cheltuielile scăzute pentru imaginea țării. Pledoaria lui îmi amintește de vorbele lui Alecsandri, la descoperirea talentatei Haricleea Darclée, când succesul ei a ajuns rapid şi la urechile celor din ţară, făcându-l pe poetul diplomat de la Mircești să scrie: “încă o stea română pe cerul artelor. Ea, cu cât va reuşi mai mult, cu atât ne va face cunoscuţi mai favorabil de naţiile străine, care ne cunosc puţin şi rău”.

România este cunoscută și azi puțin și rău. Iar Dennis Deletant punctează: Fiind la Washington, mi-am dat seama cât de importantă este o ca o țară să aibă o imagine promovată cu profesionalism. Românii de la Ambasada Română și de la Institutul Cultural Roman care este la New York încearcă să facă o imagine foarte pozitivă, ceea ce-i de înțeles, și reușesc în mare parte. Dar duc lipsă de bani. Polonia cheltuiește în exterior pe imaginea ei externă de șapte ori mai mult față de cât cheltuiește România. Deci bieții diplomați români se luptă cu morile de vânt de la București și încearcă să facă o muncă lăudabilă, dar n-au bani. Bun, sunt tineri, sunt pozitivi, vor să facă o muncă demnă pentru poziția României în lume, dar sunt împiedicați de lipsa de fonduri. Iarăși e vorba de un fel de incapacitate administrativă de care am vorbit, și e o tragedie. Eu vorbesc și ca cetățean român acum. Trebuie să facem mai mult, iar domnul președinte să se uite mai atent poate sau poate că se uită atent, dar totuși eu îi spun că acești diplomați români tineri merită un sprijin mai mare din partea Bucureștiului.